Ieri, am văzut cum toamna își plimbă patimile pe aleile din Parcul Copou. Am regăsit-o, spre seară, rezemată de Teiul lui Eminescu, ținând în podul palmei trei frunze chihlimbarii: una pentru Poetul izbăvit de lume, pe când vara își scutura cerceii peste dealurile Șorogarilor, una pentru Veronica - femeia risipitoare de iubire eternă și una pentru Ion - cel care se strămutase, mai întâi, de pe valea Ozanei în târgul Ieșilor, mai apoi, în mierea cuvântului scris și, la urmă, sub o cruce de lemn, acolo unde s-a dus să se culce pe sine și iluziile sale.
Și într-o zi ca aiasta, cum ar zice bădia Mihail Sadoveanu, m-am abătut acolo, în Copou, pe la Casa de Cultură a Municipiului Iasi „Mihai Ursachi”. Se cuvine să știți, dragii mei, că în clădirea aceea, care pare să te îmbie să îi treci pragul, era, pe vremuri, restaurantul „Rarăul”, loc de unde se auzea larmă și, mai cu seamă, lălăiturile „chiriașilor”, întrerupte doar atât cât să aibă vreme să lase să lunece băutura pe gâturile lor veșnic însetate. „E lucru rar, zicea un prieten, această schimbare. Invers, din casă de cultură în birt, s-a mai văzut”.
Mă uit acum la volumul „Hai, că-nchide la non-stop. Povestiri vesele la purtător”, lansat ieri, ziceam, de Carmen Nina Chioinea. Pun rămășag că și vouă, ca și mie, nu vă este tocmai la îndemână să vă obișnuiți cu ideea că, de fapt, persoana care ne-a făcut complici la bucuria de a-și lansa primul volum este, nici mai mult, nici mai puțin, Atropa Belladonna.
Parcă vă aud zicându-mi: „Ei, acum mai vii de-acasă!” Adevăr grăiește gura voastră! De acasă am venit, așa este, din târgul Pașcanilor, în târgul Ieșilor, să o văd pe Carmen în carne și mai mult oase (asta pentru că „facerea” cărții a scutit-o de mers la sală, de vreme ce a slăbit pe cale naturală, fără icnete, doar „săbiindu-se” cu scrierea), să o văd, ziceam, cum tremură de emoție în fața unui auditoriu ce aproape că nu mai avea loc în amfiteatru.
Și cum să nu tremuri, Doamne, iartă-mă, când veniseră „greii” - epigramiști și scriitori de marcă ai țării, fără exagerare. Amintesc aici doar câteva nume: Mihail Batog-Bujeniță, Constantin Iurașcu-Tataia, Aurel Brumă, Ioan Toderașcu, dar și binecunoscutul Cornel Udrea din Cluj, prefațatorul volumului lui Carmen. El a lansat aseară volumul „Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi”, o carte remarcabilă, oricât de învechită ar fi această sintagmă.
Ei, dar deliciul a venit când a luat cuvântul Carmen! S-a „spovedit”, spunându-ne că organizatorii au fost cei care au sfătuit-o să ia cuvântul. Dacă ar fi fost după ea, cred că ar fi preferat să alerge după OZN-uri, pe toloacă. Și mai zicea că tot ei, organizatorii, nu i-au spus și de unde să ia cuvântul, așa că ea s-a gândit să vină cu DEX-ul, să ne citească din el. Nu ne-am opus vehement, pentru că, după felul în care își ținea mâinile - una în căutarea celeilalte, am înțeles că, după lansare, e posibil să facă o cerere de concediu nelimitat. Nu am argumente, dar bănuiesc că se simțea în largul ei, cam tot atât cât s-ar simți cineva în fața plutonului de execuție, vorba de la pagina 6 a lui Cornel Udrea.
Mă gândeam cum să fac să vă stârnesc curiozitatea, să văd cum alergați în căutarea (nu, nu a timpului pierdut, nu; pe aceea i-o lăsăm lui Proust, fie-i țărâna ușoară!) cărții lui Carmen (fie-i talentul aurit!). Nu strig „Evrika!”, că intru pe moșia altuia, dar voi copia primul paragraf din „E-pops-culture (Fragment autobiografic)” (p. 13): „M-am născut când eram mică, iar afară era miercuri și frig. Dar eu nu știam că e frig, așa că am venit pe lume cum m-a făcut mama. Deși nu m-a făcut singură, ci cu tata, de născut m-a născut numai ea. Tata, cred că era beat de fericire și nu putea să mă nască...”
V-am convins?

Iași, 28 septembrie 2009