Anul ăsta, eu și prietenele mele, am intrat în primul an de liceu. Așteptasem cu nerăbdare începerea școlii, dar nu pentru că eram dornică de învățătură…Doamne ferește, ci pentru…BÃIEÞI.
Erau destui, avem de unde alege ca să nu ne certăm: drăguți, blonzi, bruneți, înalți, bine făcuți și le joacă ochii-n cap după prospături.
Îmi plăcea de un băiat din clasa a unsprezecea, frumos, înalt, brunet cu ochi căprui și puțin mai plinuț…sau mai solid…nu mai știu.
Mi-am pus la bătaie toată artileria moștenită de la străbunica mea: Eva și săptămâna trecută a intrat în vorbă cu mine. M-a invitat la cofetărie, nu-mi venea să cred. Eram în al nouălea cer.
Acum ne întâlnim pe înserat, pupându-ne pe băncile dintre blocuri și ne plimbăm prin parc, ținându-ne de mână.
Pe măsură ce-l cunosc, nu mai simt acea atracție de la început, nu este așa cum mi-l imaginasem, dar vreau să mă conving.
Azi este o zi frumoasă de duminică. Tata a plecat dis-de-dimineață să lucreze la niște prieteni, care locuiesc mai sus, pe o stradă vecină, iar mama va merge mai târziu, să le ducă o plăcintă.
Pe la prânz, după plecarea mamei, ciocăne cineva la ușă. Este Carmen, o fetiță de opt ani, din blocul vecin, de care am grijă când părinții ei nu sunt acasă.
- A zis Dani să vii jos, că mergem la film.
Mă îmbrac și coborâm repede scările. În fața blocului ne așteptă Dan. O luăm amândoi pe fetiță de câte-o toartă și ne îndreptăm spre cinema, flecărind vrute-și-nevrute.
Sala de cinema, unde rulează filmul, este la șoseaua națională, iar ca să ajungi acolo, din capătul blocului nostru, faci stânga, printr-un gang.
Când să dăm colțul blocului, de undeva de sus din capătul străzii, aud niște urlete disperate:
- Liliii! Staaai! Este maică-mea. Vine fugind, val-vârtej spre noi și ține amenințător în mâna stângă, cârpătorul de prăjituri.
- Dane, fugi! îi zic panicată.
- Nu, mai bine rămân să vorbesc cu ea.
- Crezi că mai apuci? Fugi Daneee!
Îi dă drumul fetiței și o ia la fugă prin gang.
- Cine-i ăsta? Mă întreabă mama, gâfâind și depășindu-ne în viteză.
- Un băiat, îi răspund repede, ca să mă audă.
Mă uit la maică-mea cum fuge după el, convinsă că filmul cu Tom și Jery a început deja.
- Ce-o fi în capul maică-mii? Chiar crede că-l poate ajunge din urmă?
- Nu știu, dar sper să nu te cârpăcească și pe tine.
După vreo cinci minute, se întoarce mama înapoi. Se sprijină de zid, încercând să-și tragă sufletul.
- Cine-i ăsta? Al cui e? mă întreabă șuierând, pe un ton amenințător.
Nici când ajungem în casă, nu se liniștește. Agitată ca un Cico, mă descoase după pedegree-ul băiatului.
După ce a înțeles că nu-i decât o prietenie inocentă, calmă, îmi spune:
- Bine, dar te rog de acum încolo să nu mai stați la scară, veniți sus, ca să nu vă mai vadă toți vecinii.
- Bine mami, dar să știi că nu prea-mi place de el.
- De ce să nu-ți placă? E frumos. N-ai zis tu că mă-sa-i inginer agronom și taică-su președinte de CAP?
- Degeaba e frumos. El…prea încet și eu…prea repede. Și mai e ceva, dar nu știu ce nu mai îmi place la el.
Mă întorc sâmbătă seara de la Balul Bobocilor, însoțită de noua mea achiziție: un băiat jovial, înalt, șaten cu părul numai inele. Când ajungem în fața blocului, îl invit sus, așa cum mă învățase mama. Dintr-o dată se schimbă la față, face ochii cât cepele și o rupe la fugă. Nedumerită, mă uit în urma lui, neînțelegând ce se întâmplă.
Dinspre blocul vecin se aud hohote de bărbat…de râs. Este Dan, care coboară scările blocului.
“Probabil a fost la Alis, noua lui achiziție” îmi spun.
- Ce-i Lili? A fugit maică-ta și după ăsta? Îmi zice Radio-șanț, râzând în hohote.
- Să te trântească nevoia...Gură-spartă!