pentru că păsările noastre aveau aripi de vise închise-n puncte cardinale
și pentru că noi nu trebuia să găndim, căci cheia legată de gât bătea, metronom mut
printre blocurile născute bătrâne dar imature și pipernicite
iar pampersul nostru cel de toate zilele, strâns bine pe creier, absorbea orice fulguire...
toamna căutam printre castane culoarea de Sofia Loren
iar ploile țipau așa cum numai Magnani știe să țipe în fața unui oraș deschis...la șliț
prin care aceleași vise porneau în căutarea lui Vanzetti fără nici o Călăuză
care să le destăinuie taina nopților și a cozilor de balaur de sticle...
făceam schimb de lacrimi furișate atunci când iubitul iubitei se cățăra pe cea mai înaltă frunză
cernând luna printre șoaptele strecurate prin arătură și țârâit de greieri
și cred că am să mă opresc aici pentru că multe amintiri anormale
fac cerere de eutanasie și emigrează în Elveția ca să moară-n fața camerelor de luat vederi
în clinici la fel de anormale ca și power-flower-ul inundat de cannabis, sex și muzica
o naștere plină de romantism la lumina lămpii cu gaz reedita povestea aventurilor din vestul sălbatic
iar bătaia era la ordinea zilei...altfel de ce ai mai fi țipat...ca să dovedești ce ?
noi n-am crescut normal, dar nici ceilalți nu au învățat ce este normalitatea
încă se mai nasc (ce-i drept mai rar) oameni...crezând că vor descoperi ei normalitatea
și pentru a nu pierde startul, sar direct din scutece pe băncile școlilor.
uitând (intenționat) că nu se mai dau diplome de absolvire a vieții...
normale.