Sunt liber pentru că n-am ucis nici măcar cu gândul o floare, pentru că am crezut în visele mele și pentru că n-am mințit dragostea niciodată.

Și totuși
Mă-nchid în camera mea ca într-o insulă
Și sufăr tot mai grăbit de tinerețe
Ca de o boală, sau dragoste.

Sunt liber atâta vreme cât speranța în frumos și sublim nu s-a pierdut în nesfârșirea infinitului. Sunt liber pentru că mă mai regăsesc printre stelele nopții de vară, n-am pedepsit și n-am judecat pe nimeni.
Vreau să rămân liber oricât de mult ar durea libertatea.



După mult timp îmi amintesc de Revoluția română din decembrie 1989. Gândurile pe care acum le pun pe hârtie s-au născut de mult timp în mintea mea – imediat după evenimente. Totul se rezumă la o succesiune de fotograme în mișcare, pe un ecran uriaș dintr-o sală neagră de cinematograf ...
Camera de filmare urmează un grup de tineri demonstranți care pătrund în forță într-un birou, aruncând în lături ușa vopsită în roșu. Interiorul prezintă biroul unui activist de partid, fără ferestre, ca un buncăr. Bineînțeles este gol. Mobilierul se compune dintr-un birou, biblioteca plină cu cărțile partidului și dulapul cu vrafuri de hârțoage. Peste toate tronează chipul lui, al Părintelui iubit, al Președintelui.
Furia oarbă a tinerilor se abate asupra bibliotecii și a portretului. Acesta din urmă este smuls de la locul său, spart, rupt, distrus complet și călcat în picioare. În locul portretului, acolo sus, apare o fereastră mică cu gratii prin care se vede un cer albastru senin, plin de lumină.
O nouă clipă de furie și mâini puternice apucă gratiile pe care le dislocă din starea lor de încremenire. Aceleași bare sparg mai apoi geamul ferestrei prin care încep să se audă, tot mai deslușit, zgomotele de afară. Toți cei dinăuntru vor să vadă ce se întâmplă afară și să fie la rândul lor văzuți.
Camera de filmare prezintă de la înălțimea unei clădiri de zece etaje, prin fereastra distrusă, un bulevard plin de oameni care mărșăluiesc strigând lozinci anticomuniste, urlând sloganuri antidictatoriale și agitând steaguri tricolore fără stemă. O gigantică râmă multicoloră agitându-se împotriva propriei sale condiții de târâtoare, împotriva mizeriei și a sărăciei. Perspectiva este ninsă de mulțimea de hârtii rupte care zboară prin aer.
În culmea acestei libertăți negândite în trecut, unul dintre tinerii din birou escaladează fereastra, vrând a se exprima mai liber, părând încătușat de interiorul răvășit și infestat de comunism. Își urlă răspicat libertatea, deși nimeni nu îl aude, totul fiind acoperit de ,,Jos dictatorul! Jos comunismul!" urlat din mii de piepturi.
Urmează însă clipa de neatenție a libertății, când uitând de cei care au slujit vechiul regim, demonstranții devin ținte pentru gloanțele teroriștilor. În panica creată, tânărul demonstrant cade împușcat de la fereastră, planând parcă, ca un Icar rănit, pe deasupra coloanelor de demonstranți, prăbușindu-se pe asfaltul străzii răscolite de pașii celor care fug fără să știe că sunt deja liberi.
Panica celor ce înconjoară locul prăbușirii apare pe ecran ca o învălmășeală de vârfuri de pantofi și ghete, apoi un val de sânge roșu întunecat acoperă obiectivul acum spart al camerei de filmare. Imaginea se taie, ecranul rămâne alb. Murmurul și strigătele străzii continuă să se mai audă un timp, apoi brusc se face liniște. E tăcerea celor care trăiesc anii de după Revoluție. Tăcerea celor ce au uitat de cei care au murit atunci. Tăcerea cetățeanului obișnuit de pe stradă, liber acum de orice constrângeri, reguli sau prejudecăți.

Restul sunt cei care au ocupat din nou acel birou de la etajul zece …