luam cuvintele în joacă
din praful drumului
le cântăream
să le aflu greutatea,
și-ncet, descopeream rădăcina
strălucirea și menirea.
le-ascundeam în sân
ferit, până acasă
și le lăsam
în vatra timpului, la copt.
carnea lor vie
îmi frigea palmele
și numai sfiala mai adia
răcorindu-mă.
când focul moare,
inima cuvântului împietrește
trăgându-l în neagră uitare,
fericit culegătorul
ce se luptă cu valurile morții
pentru a reda strălucirii,
perlele.