ce departe mă simt de Felix, parcă ar fi sonda Mars Pathfinder... pe Ares Vallis! cineva mă servește cu bomboane în formă de baloane de rugby, pe care scrie Phobos și Deimos... dar sufletul meu – inundat de un sentiment nisipos – refuză trecutul abundent în catastrofe ambalate cu febră casanoviană! nu pot spune că nu-l mai iubesc pe Felix, el a fost, e și va rămâne... bărbatul ideal! imaginarul... care mă face să văd culoarea vieții, plinul jucăuș al unui timp normal! citez din blogul lui... ar fi ceva de comentat, din partea noastră, a gângăniilor? cred că nu. n-am creat lumea. nici măcar n-am inventat apa caldă. istoria științei omenești e mai curând una a erorilor – altfel spus, omul învață numai când dă cu capul în zid. și uită sistematic, programat de propria încăpățânare, de ceea ce contează. reversul medaliei e la fel de primejdios. a te concentra pe lucrurile care contează te poate face delirant, credul, habotnic. cel mai înțelept lucru e să ai o casă la țară, să muncești o grădină, un câmp, o livadă, să faci copii și să mori în patul tău, înconjurat de nepoți bine crescuți. să fi avut răsărit dimineața si asfințit seara. „asfințit” – limba nu minte aici, ca logos – alpha nu e aici privativ: e doar nostalgic. accentul cade pe „sfințit”. cum să nu-l iubești pe cel care gândește așa? dar... s-a întâmplat ceva! nu-i mai aparțin în cealaltă jumătate, unde sufletul meu de femeie amețește după fluturi și libelule, autostrăzi de doruri și poeme, gondole ornate în așteptare de săruturi și vise! dar... ironia sorții e că atunci când am găsit bărbatul pentru care sunt făcută, el nu poate face parte din viața mea! imaginarul m-a pocnit cu mănușa peste obraz, ca-ntr-un duel! și m-a provocat la altă presupunere că sunt fericită! și-am pierdut! nici nu aveam cum să câștig din depărtare! mi-am făcut inventarul vieții și-au țașnit atâtea lipsuri! tăcerea s-a săturat și-a început să țipe la mine până mi-a deschis ochii! nu am dimineți, nici simple, nici pasionale. nu am acel mângâietor: ce faci, iubito? nu am seri, nici la gura sobei, nici pe patinoarul vulcanului. nu am acel îndrăzneț: hai să mergem, iubirea mea! nu am vise adevărate, care să mă ducă firesc spre accentul unei bătrâneți înțelepte, care să bea infuzie de liană! am să pun punctul pe i, da! ce rost are să mă mai mint? da, sunt singură! scriu la birou și beau un shake excepțional, invenție proprie... grepfruit roșu, avocado și sharon! ultimul fruct e rodul copacului care a supraviețuit la Hiroshima! mă voi lupta cu cei care spun că viața e scurtă și nu fac nimic pentru asta! nu vă gândiți că aș putea să fac ceva rău, doar am evoluat spiritual! îi voi iubi, chiar dacă mi-au înmuiat penița în cerneala suferinței, îi voi iubi pentru că așa vor crește mai mult! finalul celui care dăruiește iubire... e mereu răsărit, scara reală! ei sunt treptele mele, eu, aur curat, strălucire sfântă, zâmbet de înger!

9 noiembrie 2009, 18:42