am recitit poemul tău. începutul și sfârșitul sunt la fel. când gândește luna... oare simți? sunt argint în ploaie, pe-o margine de dor, unde stau suspinele flăcărilor gemene, luminând urmele lăsate de Arhangheli și Arhanghelițe. încerc să uit freamătul ce-mi înflorește sângele, mirosul tău lemnos, a băncuță crescută-n inima grădinii de la țară! și candela pâlpâie a timp de gutuie, mângâietor... privesc și tac, sufletul meu seamănă cu apa din ciutură, imitând cerul fără întrebări. sunt, iarăși, așteptare simplă, iubire uitată, doar durere!
aș fi vrut să scrii... când iubește luna! tot ce aduce pe cercul îmbrățișării, cum năvălește minutul ei de frunză aurie! aș fi vrut să te schimbi, să mă privești în ochi precum infinitul, să ai curaj să strigi de fericire și să mulțumești clipei care ne-a dat aceiași respirație! aș fi vrut o oră, pentru o viață pierdută-n lacrimi! ora noastră, împăturită bine-n misterul toamnei, care-i de fapt... jocul cu zmeul! înălțarea greierilor în văzduhul celor douăzeci și doi de pași, un dans asemănător cu lupta pentru o viață a cărei intensitate să triumfe, etern, asupra morții!

10 noiembrie 2009, 04:24