agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-18 | |
De la aeroport am luat autobuzul până la gara Termini, iar de aici am dorit să luăm
taxi-ul. - We want to reach Sicily Street, i-am spus primului taximetrist din stație. - Come with me! Zise italianul, făcând semn cu mâna și luând-o hotărât înainte. - Wait. First time you must tell me how much it cost, i-am spus șoferului. - You are three…35 euro. - Ooo! So what? We don' t rent three taxis! I-am zis indignată. - Wait! spuse iar, după care se duse la un coleg de-al lui. - 25 euro, zise celălalt. - Haideți fetelor că ăștia bat câmpii, le-am zis fetelor, luând-o spre intrarea în gară, trăgându-mi geamantanul pe roți, după mine. Mergem cu metroul. Ne-am luat bilet și am coborât două nivele mai jos. Nu aveam decât două stații de mers și costa un euro. Cum am intrat in tren, am rămas uimită de mixtura de rase din compartiment: asiatici, negri, italieni și…colorații noștri. Da! Un bărbat cam la cincizeci de ani, cânta la acordeon. - Parcă-l cunosc de undeva pe tucuiriul ăsta! Am început să-mi scormonesc memoria care-mi rămăsese și dintr-o dată mi s-a aprins beculețul: făcusem un clip: „Mesaj pentru Europa” cu o poză luată de pe photobucket. El era. Ce-a trecut vremea! http://www.youtube.com/watch?v=fwPUo1A1c4w La stația Barberini, am ieșit din tren și ne-am pus pe scările rulante care trebuiau să ne ducă la suprafață. Abia așteptam să ajung la hostel, să fac un duș și să mă întind la orizontală. Dar, aproape de capătul scărilor s-a defectat ceva și brusc am prins viteză. Domnul din fața mea,care-și ținea diplomatul la piept, a plonjat pe burtă ca un pinguin iar doamna care-l urma a făcut pod peste el, înfingându-se cu capul în perete. Eu…noroc cu geamantanul de cinșpe kile, care m-a ancorat după doi pași și m-a trântit la pământ, tăind din forța care avea de gând să mă izbească și pe mine, de locul de dat cu capul. S-a auzit un zgomot de metale iar scara s-a oprit brusc, cu tot cu bara de sus. Cineva căzuse peste mine. Mă dureau toate alea. - Auuu, piciorul! am urlat de durere. - Scuză-ne Lili, n-am vrut să te lovim, ziseră prietenele mele. - Normal că n-ați vrut, numai dați-vă jos de pe mine că mă sufoc și mă doare rău piciorul. După ce mi-am scos piciorul dintre bagaje, m-am ridicat și m-am uitat în jur: doamna care șifonase afișul de pe perete, o asiatică între două vârste, se ținea cu mâinile de cap, vâitându-se pe limba ei. „Domnul-pinguin” scăpase teafăr și se uita cu părere de rău la diplomatul scrijelit, la partea care nivelase cimentul. Oamenii de pe scară, probabil că fuseseră trântiți unul peste altul, pentru că încercau să se ridice, iar care dintre ei puteau, urlau cuprinși de panică. A apărut și un domn cu un ecuson la gât, care tot alerga de la un accidentat la altul, țipând în urechile noastre și întrebându-ne dacă totul e bine. - E bene! Îi răspund, încercând să-mi scot „ancora” de sub a fetelor. - N-ar fi mai bine s-o tăiem înainte să vină salvarea? Spitalul ar fi singurul loc în care n-am aterizat astăzi. Așa că ne-am luat bagajele și-am pornit pe scările normale în sus. Când am ajuns în sfârșit la lumină, în dreptul gurii de metrou, era o salvare și se mai auzeau altele venind. Din mașina parcată au coborât brancardierii, au scos targa și au fugit împreună cu doctorul și asistenta în sensul opus de unde ieșisem noi, ultimii purtând în mâini gențile de cruce roșie. - Sper că n-or să coboare pe scările rulante, mi-am spus cu glas tare, uitându-mă după ei ca după mine. Mulțumită ciorapului medicinal, reușeam să parcurg chiar și opt kilometri pe zi. Asta pentru că doream să vedem și să simțim pulsul orașului. Străzile erau încărcate de istorie și nu văzusem nici o clădire mai nouă de o sută de ani. Fiecare biserică era unică în felul ei și totuși asemănătoare prin persoana care cerșea la intrare. Stătea trântită pe jos cu mâna întinsă și bolborosea ceva cu Dio, în italiană. Recunosc că mi-a fost milă de sărmana, cum stătea ea, venită de peste mări și țări, într-o poziție incomodă, pedepsită parcă de un angajator. Așa că am scos un bănuț și i l-am pus în palmă. Prietenele mele m-au străfulgerat cu privirea, iar „reprezentanta”noastră la Roma a răspuns indignată. - Cincizeci de bani? - Ca să ai la întoarcere. Frumos poleit Vaticanul, plin de opere de artă valoroase. M-au impresionat toate sculpturile și tablourile primite în dar de-a lungul timpului de papi, sau luate cu japca. Nu știu cum fac alții dar eu n-aș da cadou o mumie sau un vas cu măruntaie. Nici măcar pentr-o tochitură, sau nici măcar în glumă. Sunt convinsă că papul de pe vremea aia, a refuzat cadourile, dar afurisiții de slujitori, le-au ascuns pe undeva, prin pod. După ce-am vizitat muzeele, ne-am îndreptat spre Piața Sfântul Petre. Mergeam pe lângă zidurile Vaticanului, iar pe dreapta am văzut doi bărbați îmbrăcați cu haine de epocă, încadrați pe două porți larg deschise, urmate de o barieră. - Ce-i aici? Am întrebat, uitându-mă înăuntru. - Pe-aici se intră în statul Vatican - Atunci stați să-mi fac o programare. M-am dus spre unul dintre vameși și i-am spus că vreau să-l vizitez pe Papă. - Do you see what is written hear? "Aprobat I.S.C.I.R." I-am spus, deschizând un carnet mic cu coperți maro, abia scos din geantă. - Would be better to call him! - Ok! Give me de number! His mobile phone, please! I-am zis din nou, scoțînd hartie și pix, încercând să nu izbucnesc în râs. - Please, subscribe to audience, at the gate of the square! - Thanks, i-am zis zâmbind, după care mă uitai spre ieșire. Fetele dispăruseră. Am ieșit repede în stradă și le-am strigat. S-au oprit și le-am ajuns din urmă. - Ai reușit să vorbești cu Papa? Mă întrebă Mari. - Da. A zis să vin mâine că acum e puțin ocupat. După cum spuneam, ciorapul ăsta m-a ajutat să străbat Roma în lung și-n lat. Dar, după câteva zile de bântuit, a început să se lase și să mi se adune deasupra genunchiului. Nu știu și nu cred că datorită faptului că am slăbit, ci el s-a slăbit. Dar, doctorița-mi dădu-se un săculeț de plastic, care după ce era introdus într-un „buzunar” pe interior, trebuia umflat cu o pompiță. - Ia uitați cum îmi stau pantalonii, parcă-s travestit. Nu știu dacă pot merge așa pe stradă. Și n-am putut. Cum am ajuns pe o stradă aglomerată, într-o zi de sâmbătă- așa cum este Republicii din Brașov- m-am oprit și le-am spus fetelor, într-o disperare: - Iar mi-a căzut ciorapul, nu mai pot face un pas, mi-a amorțit piciorul, dacă nu ridic acum de el, mi se înnegrește... Așa că am băgat mâna în pantalon, am scos punga și i-am dat-o lui Simi. Am introdus din nou mâna în cracul stâng și am tras de el pe toate părțile până mi s-a lipit banda adezivă, de partea superioară a membrului inferior. Am răsuflat ușurată. În sfârșit puteam să merg din nou. Mi-am ridicat ochii din pantaloni și ce să vezi: toți bărbații se uitau ca șacalii, iar o doamnă cu telefonul la ureche, cred că se pregătea să sune la poliție. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate