Nu stiu de ce mi-a venit in minte in dimineata asta, in tramvai fiind - poate tocmai de aceea - ceva care mi s-a intamplat mie odata, in primul meu an de invatamant, o chestie pe cat de penibila, pe atat de amuzanta, suficient de incomoda si de hilara ca sa nu pot s-o uit.
Cand am terminat scoala, am primit repartitie la Vulturesti, o comuna la 35 de km de Pitesti, spre Campulung, dar nu pe soseaua principala, ci pe un drum paralel, pe valea Argeselului, un loc frumos, de altfel, cu o scoala mare si oameni de treaba. Faceam naveta zilnic. As fi putut sta acolo in timpul saptamanii, dar eram tanara si nemaritata si m-ar fi exasperat izolarea si mediul strain.
Autobuzul cu care veneam la Vulturesti pleca la 6 si ceva din Pitesti, facea o ora pana la scoala si era, de regula, neinchipuit de aglomerat. Eram destul de multi cei care faceam naveta, cativa profesorasi tineri pe la scolile de pe traseu, cativa ingineri la santierele din zona, agronomi, zootehnisti, medici. Apoi multime de oameni zilnic, cu treburi la si dinspre oras, cu bagaje, cosuri, papornite, sticloante, gaini, ma stiti cum erau „ratile” pe vremuri? Gaseam greu loc, desi plecam din autogara, adica de la cap de linie, era o imbulzeala la urcare de speriat, eram fericita ca puteam sa ma urc. Stateam lipita de multe ori de cei din jur, imi gaseam cam greu o pozitie comoda, mi se frecau hainele de hainele celorlalti, umerii de umerii celorlalti si nici nu mai vreau sa ma gandesc ce de ce se mai freca.
Asa se face ca intr-o zi cam friguroasa, intr-o toamna,
m-am urcat intr-un autobuz din asta eroic. Purtam o fusta larguta, closata, cu fermoar la spate si un pulover gros. Ciorapi negri pe dedesupt, cizme in picioare. La un moment dat, in frecusul din autobus, caci stateam in picioare si calatorii treceau in sus si in jos pe langa mine, am simtit cum a pocnit nasturele de la fusta. Am reusit sa pun mana la spate si am tras fermoarul bine, zicandu-mi ca el va fi suficient sa tina fusta, chiar si fara nasturele slab de inger.
Am ajuns la scoala si m-am dus la ore. Predam germana la clasele de gimnaziu, prima ora era la o clasa a sasea numeroasa, plina de baieti smecherasi, baiatul popii, un poznas cu ochii albastri, un altul, Ion, un copil de pus intr-un roman, pe cat de sarac, de slabut si de bolnavicios, pe atat de sclipitor, si altii, destui, cu capetele pline de nazdravanii si minuni. Am predat eu acolo ce-am predat, copiii erau destul de atenti, nu era chiar liniste de mormant in clasa, era o ora relaxata, n-am stiut eu niciodata sa fiu prea apriga, dar nici sa faca circ in clasa nu-i lasam. Iar pe vremea aia era altceva cu scoala. Copiii mai stiau ce-i acela respect si bunacuviinta.
La un moment dat m-am intors la tabla sa le scriu cine stie ce cuvinte in germana, si am tot scris si am tot scris, pana cand am sesizat ca in clasa se lasase o liniste cam dubioasa. M-am intors intrigata. Copiii mei erau, majoritatea, pe sub banci, cu mainile la gura, razand pe infundate, unii sufocandu-se aproape in incercarea de a nu da drumul la hohote. Primul moment a fost de uluire, nu stiam ce se intampla. Apoi mi-am dat seama ca fermoarul fustei mele statea cracanat cat se putea si ca fusta mea closata se lasase cu perfidie in jos, pana aproape de coapse, descoperindu-mi soldurile si fundul pana la jumatate. Ba mai mult, imediat ce m-am intors spre copii, miscarea brusca a dat drumul de tot fustei, care a ajuns ca un bujor infoiat la picioare, peste cizme. Tot norocul meu a fost ca aveam ciorapi negri pe dedesubt si voi fi parut cam ca o profesoara de gimnastica inbracata in echipament, eram subtirica pe atunci, nici un colac de grasime nu va fi deranjat privirile cuiva care ar fi fost in stare eventual sa-mi evalueze contururile.
O gama intreaga de culori la clasa a sasea B! Copiii erau rosii - de ras, fusta era gri cu dungi verzi si statea cuminte si proasta pe podea - iar eu, probabil, eram albastra de stupefactie.
Am avut totusi prezenta de spirit. Nu m-am aratat nici rusinata, nici tulburata in fata spectatorilor. Am tratat lucrurile ca si cand sa-ti cada fusta in clasa, in timpul orei, e tot atat de normal ca si cum ai deschide fereastra. „Ei, ce-i, ce radeti asa, ce, voua nu vi s-a intamplat sa va cada pantalonii sau chilotii cand se rupe elasticul?”; „Ba da, tovarasa, mie mi s-a intamplat odata”, mi-a raspuns baiatul popii. „Mereu mi se intampla!”, ma consola el. „Si lui Relu i-au cazut odata, nu-i asa Relule?” Si radea, si radea de nu mai putea. Relu, colegul lui, nu stia ce sa spuna, parea tentat mai degraba sa-l ia la bataie.
Eu mi-am adunat linistita fusta de pe podea, am inchis fermoarul (cu ascunsa ciuda, injurandu-l in gand) si am continuat ora, fara sa ma mai intorc la tabla, punand doar intrebari, facand exercitii, repede, fara pauza, sa nu dau timp copiilor sa se mai gandeasca la fusta problematica.
Tot satul stia a doua zi ca profa de germana poarta chiloti cu floricele, albastri, pe sub ciorapii negri. Si ca nu sta fusta pe ea.
Ora urmatoare la clasa a sasea a fost normala. Mi-am verificat bine, inainte sa intru, nasturii si fermoarele, chiar si pe cele de la cizme.