Omul, acea "trestie gânditoare", nu poate trăi prin natura sa în prezent, nefiind satisfăcut niciodată cu ceea ce îi oferă prezentul. El speră la ceva mai mult în viitor, când, crede el, va scăpa de greutățile prezente.
Niciodată nu crede că a ajuns la capătul drumului. Chiar și pe patul de moarte el se gândește la viitor, existența eternă a sufletului fiindu-i evidentă, el este îndreptățit să-și mențină speranța unei vieți viitoare după moartea trupului.
În fond, omul urmărește fericirea eternă dar aceasta nu o regăsește în gustarea de unul singur din bunurile materiale sau spirituale ci numai în comuniune, cu alte persoane. Nu poate avea bucurie de nimic în mod separat de alți oameni. Nu are nevoie de nici un fel de viitor în singurătate. Bucuria prezentă și viitoare o află în mod sigur în comuniune cu alții.
Părerea mea este că la limita superioară a speranței omului este întâlnirea cu Creatorul său. Dar pentru aceasta mai cred că trebuie să se bucure cu ce a fost dăruit și să nu obosească multumindu-I. Spre viitor trebuie să caute doar cele necesare sufletului și nu trupului. Să împrăștie în jurul său lumină precum lumânarea ce arde, să privească apariția lui pe lume ca pe un miracol, ca fiind o personalitate unică în univers și caruia în mod sigur Cel care l-a creat i-a rezervat un plan.
Am încercat să exprim în versuri frământările ființei umane, dar, tema fiind foarte complicată și vastă, vă rog să citiți cu multă îngăduință poeziile “Prezentul” și “Nu știi!” din lista textelor publicate.