agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1722 .



Am venit, am văzut, m-am ușchit!
personale [ ]
M-am ușchit

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lalely1567 ]

2009-11-23  |     | 



Fusese o zi plină. Vizitasem Vaticanul iar aparatul meu foto era plin de poze. Singura soluție economică era să găsesc un internet cafe și să le descarc pe stickul care-l aveam în geantă. Băiatul care avea grijă de hostel, un filipinez cam de vârsta noastră, îmi spusese că o să găsesc unul peste drum de Gara Termini. Fetele plecaseră spre „casă”, iar eu am luat din nou metroul. Eram obosită și mă dureau rău picioarele, ciorapul se-nmuiase și el, dar trebuia să-mi golesc aparatul, cu orice preț. Peste drum de gară erau câteva hoteluri cu patru etaje, baruri și restaurante de mâna a doua. Printre ele, puțin mai în dreapta se vedea panoul cu internetul.
Trecând strada, am observat cu coada ochiului, un grup de negri, care stăteau de vorbă la o masă din dreptul unui bar. Imaginea mea despre acești oameni a fost întodeauna cea creată de emisiunile și filmele văzute la televizor: anume că ar fi niște oameni sălbatici și violenți. Așa că am trecut cu teamă pe lângă ei, fără să le arunc nici măcar o privire. După câțiva metri am intrat în „sala computerelor”. De-a lungul peretelui din dreapta se aflau calculatoarele, iar în față, după o tejhea înaltă, un domn bine, cam la șaizeci de ani, cu părul alb și ochi albaștri, m-a întrebat ce doresc. I-am explicat ce vreau să fac și mi-a dat un braț de cititor de carduri. În timp ce-mi căutam aparatul potrivit printre cabluri, intră înăuntru un negru, înalt, tânăr și subțirel, care se băgă în seamă cu mine:
- May I help you?
- No, thanks! Îi răspund, văzându-mi de conectarea „mațelor” cu calculatorul. Bănuiam că este unul dintre bărbații de afară, așa că am încercat să nu-i dau atenție. El insistă din nou:
- Please, let me help you!
- No, thanks, îi răspund din nou pe un ton tăios, fără să ridic privirea spre el.
- Lady, you are very beautiful! Zise batonul de ciocolată, în timp ce se îndrepta spre ușă.
Abia atunci, cu groază în ochi, mi-am ridicat privirea, gândindu-mă cu teamă la momentul când va trebui să părăsesc încăperea. La masa vecină se afla un băiat brunet cam la treizeci de ani. Aruncând ochii spre monitorul lui, am văzut că studia harta României.
- Ești român? L-am întrebat cu intenția să mă bag cu el în seamă , pentru că aveam nevoie de niște răspunsuri.
- Da, sunt din Oradea.
- Ai venit să lucrezi? Cum este-n Italia?
- Da, dar acum n-am de lucru. Sunt în Italia din 2002 cu mici întreruperi. În fiecare an
m-am întors acasă pentru câteva luni. Săptâmâna trecută am venit din nou. Un prieten mi-a promis că-mi face rost de-un job în construcții. Aștept.
- Cât sunt salariile pe aici? L-am întrebat, după care m-am sucit, vrând să văd ai cui sunt ochii ăia care-mi stăteau în ceafă. Domnul cu părul alb, se „plimba” în spatele nostru, făcând ture de la pupitru la ușă și invers. (Probabil că omul, auzindu-ne vorbind în limba noastră de baștină, îi adusesem aminte de ceva experiențe nu prea plăcute, cu ceva conaționali de-ai noștri.)
- Cam o mie de euro, dar patru sute plătesc chiria, iar vreo două le dau pe mâncare. Sper să-mi găsesc cât mai repede ceva de lucru. E greu cu criza asta.
- Dar, de ce am văzut numai asiatici, prestând munci în comerț?
- Majoritatea românilor lucrează în construcții, iar pakistanezii și filipinezii, nu știu altceva să facă decât pizza și să vândă înghețată și flori.
- Dar negrii? Sunt răi? Îl întreb, aruncându-mi ochii spre ușă.
- Nu. Sunt inofensivi. Le e teamă să facă vreo prostie, ca să nu fie trimiși acasă.
Îmi venise inima la loc. Mai aveam o întrebare care nu-mi dădea pace:
- De ce ne fac de râs românii prin Italia, jefuind și tâlhărind?
- Cred că vor să se îmbogățească repede și să plece acasă.
- Ca hunii? După noi potopul! Ia uite ce nervos este nenea ăsta. Se agită ca un pepsi în spatele nostru de parcă am intenționa să plecăm cu calculatoarele în geantă!
Colegul meu de tastatură m-a părăsit la scurt timp după discuție, lăsându-mă singură în gura lupului. M-am grăbit să termin și eu, pentru că vroiam să plec cât mai repede din acel loc, unde mă simțisem jignită de acel domn, punîndu-mi deja o etichetă.
Afară se înnoptase, iar prietenele mele îmi trimiseseră un mesaj: erau îngrijorate pentru mine. Când în sfârșit am ieșit afară, m-am îndreptat grăbită spre intrarea în gară, uitându-mă mereu în urma mea. Deși era devreme, nu vedeam prea multe persoane coborând la acea oră, sub pământ. De undeva din spate, s-a apropiat de mine un băiat brunet, nu foarte înalt. După față părea asiatic.
- Are you from Brazil? Mă întrebă, zâmbind și încercând să intre-n vorbă cu mine.
- No, I’m from Romania.
La auzul țării mele de origine, omul a amuțit, iar zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă. Se pierduse, nu mai știa ce să spună.
- I beleaved that you are Brazilian woman, răspunse într-un sfârșit, vizibil încurcat.
- And you? Where are you from? L-am întrebat cu reproș în glas.
- From…Asia, răspunse fâstâcit.
După ce am intrat într-unul dintre vagoane și ne-am așezat pe scaune, m-a întrebat unde cobor:
- Piazza di Spagna, i-am răspuns după un timp de gândire.
- Would you like to come with me to Bach concert?
M-am uitat uimită la el, întrebându-mă fără glas, de ce oare invitația nu semăna deloc cu moaca lui. Atunci mi-am adus aminte că era un ditamai afișul, reclamă pe peretele din fața scărilor rulante.
- Sorry, but I don t like too much Bach, I prefer Mozart, i-am răspuns, uitându-mă pe geam ca nu cumva, să trec de stație și chiar să ajung la Piața Spaniei. La a doua stație, m-am ridicat brusc de pe scaun, spunându-i că trebuie să cobor.
- But, you said you’ll get off at Piazza di Spania!
- I made a mistake. Sorry! Bye! i-am zis, sărind din tren în ultima clipă.
Mai aveam o bucată bună de mers pe jos până la destinație, care mi se părea cea mai grea.
Dar, ieșind la suprafață mă mai liniștisem. Se făcuse zece seara, dar lumea încă mai servea cina prin restaurante sau se plimba pe stradă. Am pornit încet pe jos, uitânu-mă din când în când în urmă, ca nu cumva să fiu luată prin surprindere. Cu cât mă îndepărtam mai mult de străzile ticsite de restaurante, cu atât trecătorii erau mai rarefiați. La un moment dat, am observat în urma mea, un bărbat care se apropia vertiginos de mine. Am deschis fermoarul genții și l-am luat în mână. Am încetinit pasul, cu intenția ca să-l las să mă depășească cât timp mai eram încă într-o zonă circulată. A încetinit și el. Intrasem în panică iar inima-mi căzuse-n budigăi. Încercasem să fiu calmă și să-mi păstrez cumpătul. Am mărit pasul, iar necunoscutul a făcut la fel, vrând, probabil, să păstreze distanța constantă dintre noi. Era clar, nu aveam nici un dubiu: eram urmărită. Am dat colțul și m-am oprit…am strâns bine, în mâna stângă obiectul contondent și l-am așteptat să apară. Teama mi se transformase în furie. Eram nervoasă pe ticălosul care avea probabil intenția, în cel mai fericit caz, doar să mă jefuiască. Se auzeau pași. Când s-a trezit față-n față cu mine, se speriase. Am citit pe fața lui. Am profitat de blocajul lui neuronal și l-am pălit cât am putut de tare, cu aparatul de electroșocuri în moalele capului. Până a realizat ce se întâmplă, o încasase de câteva ori și se înconvoiase de durere. Își ridicase mâinile în sus ca să se apere și nu știu după a câta lovitură de capul lui tare, din cutia mea neagră se auzi un zgomot.
- Au! Stai nebuno că mă doare! Nu mai da! urlă hoțul, dându-se-n spate, încercând astfel să iasă din raza mea de acțiune.
- Ai venit la furat? Stai că te dau eu pe mâna poliției! Nenorocitule!
- Ești româncă? Ah, ce mă doare capul! Zise netrebnicul, frecându-și dovleacul cu mâna dreaptă.
- Dar de unde credeai că sunt? Din Brazilia? Îi răspund furioasă, făcând un pas spre el, pentru intimidare. În momentul în care trăsei aer în piept ca să țip: „ajutor, poliția”, de după colț apăru o pereche la braț.
La vederea lor, manglitorul- și ce-o mai fi fost el, o luă la fugă în direcția din care venise, ținându-se c-o mână de țeastă.
Oamenii se uitau uimiți la mine, înțelegând că întrerupseseră un jaf. După privirea lor am înțeles că se așteptau de la mine ca să țip sau să spun ceva. N-am făcut nici una nici alta. Nu mai aveam vlagă. M-am întors și am pornit încet, târându-mă spre Via Sicila. Era prea mult pentru o singură zi, mă durea cumplit piciorul, iar scena îmi epuizase ultima baterie. Pe următoarea stradă se afla sediul Poliției, iar în fața lui era parcată mereu o mașină pe care scria „Carabinieri”, cu doi polițiști în ea. Deja mă simțeam mai în siguranță. Erau acolo, stând la pândă. M-am oprit brusc, îmi amorțise iar piciorul. Ciorapul, care trebuia să mă ajute la mers, se adunase deasupra genunchiului, transformându-se într-un garou și sufocându-mi circulația ca un șarpe. Aveam două alternative: să-l ridic, băgându-mi mâna după el, sau să încerc să mai fac câțiva pași, ca să dispar din raza lor vizuală. Dar, nu mai puteam amâna nici măcar o secundă, pentru că piciorul meu s-ar fi tranformat într-o prelungire inutilă, așa că am băgat mâna pe crac, trăgând-ul de banda adezivă. Mă așteptam ca cei doi să mă legitimeze și să mă ia la întrebări, dar n-au făcut decât să se holbeze la mine, prin geam.
În ultima zi de ședere la Roma, am vizitat frumosul palat Villa Borghese. Nu mă mai săturam să privesc minunatele sculpturi ale lui Bernini, înconjurându-le de câteva ori. Sculptorul reușise să redea în cele mai mici detalii, chiar și expresia fețelor, ca și cum personajele ar fi fost cândva vii, iar Zeus le-ar fi pedepsit, pietrificându-le în stană de marmură. Pe tavanul fiecărui salon, erau pictate diferite scene din biblie sau din istorie, picturi realizate în două planuri, ceea ce dădea impresia de proiecția unei pelicule de film. Întinzându-mă pe o băncuță- ca și cum aș fi privit cerul, am admirat tavanul din holul mare, în toată splendoarea lui.
Trebuia să plecăm, venise ora închiderii. Afară, cerul întunecat, arunca spre noi limbi de foc ca un balaur nervos călcat pe coadă. Începuse să plouă cu „țigle și cărămizi”. Perdeaua rece, căzută de sus, îmi contracta toți mușchii, inclusiv cei faciali- fără de care cred că mi-ar fi plouat chiar și-n gură, iar pielea mi se făcuse ca de găină. Am ajuns „acasă” tremurând ca o răcitură, udă chiar și-n geantă și-n pantofi. Mi-am schimbat repede hainele, sperând să nu răcesc, dar n-a fost să fie așa. A doua zi ne-am întors în țară cu un gust plăcut-amar al unei excursii plină de farmec și suspans, cu amintirea unui oraș minunat, încărcat de istorie și artă.
La coborârea din avion, trecerea bruscă de la șaisprezece la un grad și vântul tăios ca lama unui cuțit, m-au făcut să mă chircesc și să mă sfrijesc ca o legumă. Regretam întoarcerea mea acasă, iar acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am rămas acolo.
Pe drumul de întoarcere spre Brașov, începuse deja să mă înjunghe „adidasul” superior drept, iar în câteva ore, am simțit o usturime pe vârful limbii. N-a mai durat mult și mi-a ajuns în gât, producându-mi durere și febră. Fiincă omulețul era ocupat de altul, a luat-o în sus, făcând „cartier general” în capul meu. A încercat să cucerească ultima redută: pe singurul meu neuron rămas întreg la cap. Bietul de el, încercând să scape, se dădea cu capul de toți pereții, provocându-mi niște dureri cumplite de bibilică, când în ceafa mea groasă, când în fruntea nu prea lată. Așa că am luat măsuri: mi-am turnat o sticlă de carmol pe cap și am mâncat o căpățână de usturoi. Am tras chiar și o căciulă de sconcs pe urechi și am așteptat. După vreo trei zile de chin, într-o noapte, când în sfârșit, reușisem să adorm, m-au trezit niște grohăituri puternice. Ieșise din mine, afurisitul. Fusesem posedată.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!