știi că fiecare pas ne amăgește, ne creează falsa impresie că înaintăm...dar de fiecare dată ajungi intr-o regresie...straniu colorată...neidentificabilă...care se sparge în mintea ta precum pântecele ghiftuit al unui țânțar ce ți-a supt câteva secunde înainte ultima vâlvătaie verde...

e ceva între coastele noastre care nu știe să vorbească, dar geme întruna și crește ca un prunc ce nu se va naște niciodată și...tristețile mari nu mor...se ascund după perdeaua pe care uiți să o speli cu lunile, că e bine așa ca perete separatist între tine și saltul dincolo de pânza de sticlă...

și nu ai mâini...decât să desenezi colțuri în aer...și tristețea vede pentru tine, dar nu doarme...



atunci când mănânci îți adâncești mai mult golurile pentru că te hrănești nepotrivit...pentru că unele goluri pur și simplu nu se vor umple...și ai vrea să plângi, să-ți prinzi coatele în stomac și sș-l apeși așa până la ultima durere suportabilă...

sau ai vrea să caști cerul gurii mai tare decât cerul cască ochii zi de zi peste noi...să mimezi cântecul tăcerii prelungite...



oamenii nu au loc între tine și...tine...

locul tău nu este între ei, ci undeva în spațiul dintre cele două inimi care se inăbușă reciproc...inima de carne...și inima de suflet....niciodată nu știi care se zbate mai tare, dar te străduiești să le multumești pe amândouă...în măsura în care nu-i dă vreuneia sângele pe nas ca să-ți atragă atenția (șantaj emoțional!)



ce-ar fi să nu fii nimic...niciodată?