Deodată, m-am trezit vorbind în fața unor oameni, cărora nu le vedeam fețele. Vorbeam așa, fără să mă opresc. Ore în șir. Le povesteam cum mi-e frică. Le șopteam că până la cei 23 de ani ai mei, nu am făcut altceva decât să greșesc obsesiv. Poate, pentru simplul fapt că nu am putut să le îndeplinesc altora dorințele. N-am putut s-o ajut pe prietena mea să-și ia doctoratul în medicină. N-am putut să-l salvez pe bunicul meu de la moarte. S-a stins după ce mi-a cumpărat lapte de la alimentară. Așa se întâmplă cu toată lumea care vorbește cu mine. Din ei se alege praful. Habar n-am de ce?
Apoi, m-am hotărât să mă duc la podul Die städische Brücke din centrul orașului. Mă îmbrăcasem cum nu se putea mai bine. Mă fardasem cum îmi plăcea mie. Culorile erau griuri și movuri închise. De data aceasta fondul de ten nu mai era așa de strident ca alte dăți. Nu uitasem să-mi pun un pic de roșu în obrajii atât de palizi. Altfel, aș fi arătat ca o ratată, ca o cârpă cu care ai fi putut șterge praful. Mă îmbrăcasem în hainele mele cele mai frumoase. În pantalonii negri de stofă (habar n-am ce fel de stofă era), într-o bluză roșie vaporoasă. Ah, dar uitasem să vă spun, înainte să plec de acasă citisem Alf Lombard și îl ascultasem pe Charles Aznavour.
Mi-era frică să sar de pe pod. De teamă să nu fie apa rece și să fac pneumonie. De data asta nu mai aveam pastilele cu mine. De obicei, port în poșetă zilnic: extraverale, distonocalme, calmogene, cutiuțe cu hidroxizin, triferment, diazepame, nitrazepame. De data asta le uitasem acasă, într-o altă geantă. Cu care mă duceam să iau interviuri. În geanta aceea aveam: reportofonul, două casete audio, un caiet dictando (căci pentru altceva nu aveam bani), un pix gen Kugelschreiber, pe care îl primisem cadou.
Acum însă sunt ocupată să-mi mai pun și alte bluze groase pe mine ca să nu-mi fie frig când mă voi arunca de pe pod.
Dar, exact când eram pe punctul de a sări, a apărut un domn de vreo 50 de ani la mine, îmbrăcat într-un pardesiu gri cu alb. M-a întrebat: ,,Ce vrei să faci?”
Eu i-am zis cât se putea de sincer: ,,Vreau să încerc apa. Dar mi-e frică. S-ar putea să fie rece și nu vreau să sufăr atât de mult. S-ar putea să fac pneumonie și să mor.”
Atunci, el a scos un cuțit, habar n-am de unde și l-a aruncat pe marginea balustrăzii din lemn a podului, dacă nu mă înșel, pe Holzbrücke.
Eu, n-am mai putut să răspund și la alte lucruri. Pur și simplu mi-am dat drumul în apă. În secunda aceea, nu mai conta dacă apa era rece sau nu. Pur și simplu asta am simțit că trebuie să fac.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar am fost scoasă la suprafață de acel bărbat. După ce ne-am revenit, mai bine zis mi-am revenit, el a spus că ar vrea să mă ajute și să mă scoată din dileme. Nici nu știu dacă aș fi vrut să ies din aceste lucruri. Mă obișnuisem să fiu: proastă, handicapată, rea, a dracului, o scârbă de om, impulsivă, exagerată, obraznică, un om de nimic, după părerile unora…
După ce am ieșit din apă, el mi-a propus: ,,O să facem împreună carieră la circ. Trebuie să existe cineva în viață ta care să te ghideze. Tu singură o iei razna, nu știi să distingi între bine și rău.“
Am uitat să vă spun că eram o prostituată versată. În tren, când am urcat împreună cu bărbatul de 50 de ani, s-a atașat de mine un tânăr soldat care era îmbrăcat în haine de militar. Mi-a zis că e singur și că ar trebui să fie ajutat.
Eu l-am ajutat așa cum am știut eu mai bine. Am intrat în toaleta din tren și bărbatul de 50 de ani a început să bată la ușă în disperare. Atunci, am deschis ușa...
De acolo am ieșit cu soldatul. Nu mai rețin decât că el mi-a mulțumit și apoi și-a cerut scuze pentru... Habar n-am pentru ce? Eu sunt un om dezorientat. Nu știu pe ce cale o s-o iau, dacă mai există vreo cale pentru mine. Deseori mă pierd printre detalii care nu-și mai au rostul. Mii de lucruri care nu mă lasă să trăiesc.
Bărbatul de 50 de ani, m-a dus la coafor, să facă din mine ce visase el. Acolo m-au făcut să arăt atât de frumos, încât nu mai semănam cu mine.
M-au vopsit în culorile care îi plăceau lui cel mai mult. Nu mai mi-aduc aminte care erau culorile, pentru că acum povestea mi se derulează în fața ochilor în culori de alb și negru.
După ce am ieșit de la coafor, nu știu cum, am ajuns la circ. Să repetăm numărul cu cuțitele. Eu eram acoperită cu un cearșaf alb. Nu-mi amintesc decât că eu am început să gâfâi, să gem, să scot sunete ciudate. După ce i se termina numărul de aruncat cu cuțite în mine, nu știu de ce, el mă pansa la mâna dreaptă, unde cuțitele lui mă răniseră. Lucrul acesta se întâmplase de două ori, iar a treia oară, cuțitul lui mă rănise la mâna stângă, sus de tot, lângă inimă. Și atunci mă pansase și-mi purta tot timpul de grijă. Îmi punea un fel de leukoplast cu rivanol.
Eu, în afară de el, nu mai aveam pe nimeni…
Dar, într-o zi, la circ, nu știu cum, o fostă prietenă de-a lui i-a mulțumit pentru ce făcuse pentru ea. Fără el, am dedus eu, ea n-ar fi reușit. Acum, ea avea familie și copii. Cea salvată avea oarecum un viitor; copiii și soțul ei.
Bărbatul de 50 de ani a fost un fel de salvator, un fel de Dumnezeu mai mic pentru multe femei.
Doar că eu m-am hotărât să-l uit și să plec cu un sârb. Ne-am întâlnit amândoi pe teren neutru, adică la Timișoara. Am vrut s-o luăm de la capăt pentru a nu știu câta oară. Am ajuns la Timișoara și el a luat bilete pentru Saback. Luată de val, am urcat în tren, dar, deodată, pe câmp, trenul s-a oprit. Era la fel ca în ,,Pană de automobil”, de Dürrenmatt. Atunci, eu am început să-mi pun tot felul de întrebări ca spre exemplu: ,,Ce mă fac?”, ,,Ce se va întâmpla cu mine în viitor?”
Și, simțeam cum el îmi va răspunde de undeva de departe la întrebările mele: ,,O să fie bine.”, ,,O să rămânem împreună.”, ,,O să fie totul așa cum ți-ai dorit, draga mea.”
Nu știu, mie mi se întâmplă tot felul de lucruri ciudate. Bărbatul de 50 de ani a început, între timp, să vândă în piață cuțitele cu care aruncase nu de mult în mine.
Avea o lădiță de culoare închisă pe care scria undeva într-un colț numele meu. Era scris cu un creion negru. Numele meu era scris în partea de ladiță dinspre el. Așa credeam eu. Nu știu însă cât de multă dreptate am.
Mi s-a părut că ceva nu e în regulă cu el.
Între timp, el a văzut în depărtare pe cineva care avea aceeași tunsoare ca a mea. Tipa aceea era îmbrăcată la fel ca mine: în pantaloni negri de stofă și într-o bluză roșie largă și vaporoasă. A fugit după ea, dar, între timp o mașină albă l-a lovit. Ea, s-a întors și-a îndreptat privirile către el și când bărbatul de 50 de ani s-a uitat la ea, și-a dat seama că era doar o iluzie… Nu era ea cea de 23 de ani pe care o salvase de la înec. Era doar o vedenie, o închipuire.
Apoi, bărbatul n-a mai stat pe gânduri. S-a dus pe același pod, îmbrăcat într-un pardesiu de culoare închisă. Pe dedesubt avea o cămașă și niște pantaloni albi. Cred că erau pijamalele lui, care, în momentul când eu am vrut să mă arunc de pe pod erau gri sau negre. Nu mai disting culorile. Eu momentan îmi văd viața în alb și negru. Pentru mine alte culori nu există.
Între timp, am ajuns exact la Holzbrücke. Așa că el, nu mai avea de ce să sară de pe pod. Eu una, nu știam să înot și nu l-aș fi putut salva. Eu eram începătoare și naivă. El avea 50 de ani. Era târșit și trecut prin viață. Credea că le știe pe toate, dar de fapt nu știa nimic. Se credea interesant, credea în Dumnezeu, aprindea candela de câte ori mă duceam la el. Era un om citit, nu ca mine…
În bibliotecă avea sute de titluri: Dali, Dürrenmatt ,,Pană de automobil”, Cioran: ,,Pe culmile disperării”, ,,Tratat de sinucidere” …
Cuțitele, cred eu, erau un fel de distracție pentru el. Circul era pasiunea lui ascunsă. Când m-a văzut, n-a mai avut curajul să sară de pe podul din lemn de nuc. Mi-am dat seama că era din lemn de nuc, pentru că așa mirosea lemnul din curtea bunicii mele. Mai précis spus, nucul din curtea ei avea un miros aparte. Mirosul nucilor culese toamna, îmi amintea de ea. Și de momentul în care ea lua coaja verde de pe nucile crude și le punea într-un vas pe cuptorul vechi pe care scria Marie.
Cert este, că în ultima clipă, când credeam că viața nu merită trăită, am întâlnit pe cineva care era pe puntul de a-mi schimba viața radical. De când îl așteptam… Era un tânăr de 26 de ani. Încerc să-i spun mai tot timpul că doresc să dau o finalitate lucrurilor pe care le-am început cândva. Nu știu dacă mă poate înțelege așa cum aș vrea eu.
,,Acum totul depinde de tine... Tu ești propriul tău șef. Viața cât și moartea sunt cele care stau în mâinile tale. Tu decizi pe care să o alegi. O altă cale, cea de mijloc nu există.”
Sârbul, a plecat după un timp cu o sârboaică de origine ortodoxă și m-a părăsit. M-a lăsat din nou singură și fără nici un fel de speranță. Singură pe pământ. Nu știu dacă sunt lucidă când spun aceste lucruri, dar… Poate că sunt: paranoică, schizofrenă, mitomană, narcisistă, dar, când iubești cu pasiune treci peste toate: bune, rele. În doi, viața este mult mai ușoară decât singur. Așa scrie în Biblie. Cât o fi de adevărat, nu știu…
Cert este, că m-am săturat de atâtea droguri, pastile, care oricum nu-și au nici un efect. Nu contează cum se numesc. M-am săturat de atâtea vorbe, speranțe deșarte, trucuri, amăgiri, teatru, dezamăgiri, grupe de sânge, analize, boli reale sau închipuite, dragoste și prieteni pe ascuns, iubiri pierdute…
Dar în orice rău există și un bine: sentimente, bătăi de inimă, convingeri, tremurături, mâini fierbinți și reci... Atunci, mi-am dat seama că am întâlnit pe cine trebuia. Nu mai știu cum îl cheamă, acum sunt preocupată. Mâine am examen la engleză și printre picături am scris și o parte a vieții mele, într-un stil nemțesc. Cât se poate de scurt și de clar, ca să poată înțelege oricine fără prea multă bătaie de cap.


26. ianuarie. 2003
București