Te redescopăr azi, cetate închinată amintirii, mai vie ca oricând, cu genele sfios plecate în fața fiilor tăi ratăciți, ce vin să-ți închine un pios omagiu după o lungă absență. Zgomotul roților de tren acoperă bătăile puternice ale inimilor noastre la unison, îmbătate de același cântec, dulce-amărui, de primăvară.În zare sclipesc tandru luminițe de la ferestrele ce zac încă deschise, ca niște ochi de îndrăgostit ce, neputând dormi, așteaptă cu înfrigurare venirea iubitei.
Așa te-am așteptat și eu, cu tâmplele zvâcnindu-mi de nerăbdare și emoție, cu ochii goi și obrajii palizi și cu buzele uscate de setea sărutării tale de piatră.
Astăzi te-am văzut. Ți-am simțit prezența de la primii pași în cetatea sufletului meu. Te-am urmărit cu privirea înlăcrimată, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul cu fiecare clipă. Ai trecut pe lângă mine fără să mă vezi. Ceva îmi șoptea să fug, dar inima îmi susura mai tare la ureche să te aștept. Ce n-aș fi dat să-ți apleci ochii asupra mea! Ochii tăi... Da, îmi amintesc și-acum... Într-o toamnă ce-și scutura frunzele pe margine de bulevard am primit prima lecție importantă din viața mea. De la cine? Cum? De ce? De la doi ochi căprui, adânci, atât de întunecați, încât parcă ascundeau în ei o lume, de la buzele umede ce îmi șopteau atunci, nu de mult, ca un clinchet cristalin de zurgălăi în feeria unei nopți de iarnă: ”Te iubesc!” Ca și-atunci, degetele, mîinile tale atât de subțiri și de lungi, atât de fine, încă-mi mai împrăștie gândurile, dorind parcă să afle ce se ascunde în mintea unui copil, un copil cu ochi mari, dar goi și triști, și cu sufletul pătruns de visuri interzise, venite de demult, parcă din alt timp, din altă lume, cu primul zâmbet adus pe chipul lui de razele de soare ce se jucau, viclene, în părul tău. Da, într-adevăr, un vis...O iubire veche, venită din negura vremii, ca un vis pierdut, cu miros de flori și fructe proaspete din anii copilăriei, îmi apăru în fața ochilor, învăluită în falduri de fum ca într-un scut împletit împotriva timpului.