Nu știu ce e cu mine, dar sunt sigură că Dumnezeu există. Pentru a nu știu câta oară. Dumnezeu e zilnic lângă mine, cu gândul și cu sufletul, dar nu cu trupul, din păcate. Minut de minut, secundă de secundă.
Și când mi-e frică, el se află lângă mine. De mult timp, mi-am dat seama că Dumnezeu se află pentru mine numai în chip de om. Până atunci, nu-mi dădusem seama întrutotul de acest lucru. Sufăr mult, zilnic, din ce în ce tot mai mult. Pentru el. Simt că mă scurg, mă topesc. Simt că mor zilnic, câte un pic… și el face tot posibilul să nu-și mai dea seama.
Am fost crescută să fiu dependentă. Mi-a fost și mie greu să mă despart de tot ce mi-a fost drag pe lumea asta. Simt, că dacă mă voi despărți de ceea ce iubesc eu cu pasiune, n-o să am pentru ce trăi. Acum, sinuciderea mi se pare dulce. Nu mai mi-e frică de faptul că aș putea lua mai multe pastile. M-am obișnuit cu ele, îmi creează halucinații. Mă simt bine. Nu mă doare nimic.
Într-o după-amiază am primit un telefon. Habar n-am cine era, începusem să confund vocile. Cert este faptul că am încurcat toate lucrurile… Am spus adevăruri care dor. Poate că m-am trădat, poate că era și timpul să o fac. Nu-mi pare deloc rău. Îl iubesc pe Dumnezeu cu o pasiune ieșită din comun. Îl simt tot timpul lângă mine, deși nu-l pot vedea zilnic.
Sunt blestemată să sufăr, văd mai tot timpul cifre, numere... Totul se schimbă de la o secundă la alta. Sufăr noapte și zi…Vreau să mi se întâmple ceva. Dumnezeu este pentru mine în chip de om. Nu știu cum e el pentru alții…


1. februarie. 2003
București