După mai mult de jumătate de an mă reîntâlnesc cu Sorin P. Nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Nu știu dacă s-a schimbat. Eu una, bănuiesc că nu, și până la urmă dacă nu mai este la fel, ce contează? Pentru mine rămâne tot ca acum șapte ani.
Afară e frig și nu-mi mai place să văd că ninge din nou. Simt cum devin din ce în ce mai stresată, nervoasă și isterică. Sunt din nou deprimată. Nu îmi convine de fapt absolut nimic. Toate lucrurile mă irită și îmi provoacă dezgust.
Mă întâlnesc cu Sorin P. în fața Teatrului Național, apoi mergem împreună la ,,Cafeneaua Actorilor”. Nu știu dacă am destui bani ca să-mi pot plăti consumația. Mi-e jenă însă să mă uit în poșetă. Sorin P. și-ar da seama perfect că îmi caut banii, și lucrul acesta nu face decât să mă indispună.
Intrăm în cafenea și ne așezăm la o masă din lemn de stejar. Sorin P. se așază în fața mea, ca să îmi poată urmări gesturile mai bine. Îmi pare însă foarte rău că nu se așază lângă mine, ca să-i pot simți răsuflarea, să-l pot simți mai aproape de mine. Ne dăm amândoi jos hainele groase de iarnă. Hainele sunt negre și grele. N-aveam unde să le punem, așa că le așezăm lângă noi. Mie îmi ocupă haina de blană destul de mult loc. (…)
,,Ce mai faci draga mea?”
,,Nu prea bine, gândurile negre mă obsedează. Nu știu ce să fac ca să pot scăpa de ele… Mă chinui îngrozitor, nu știu cât o să pot trăi așa”.
,,Adevărul este că tu nu faci altceva, decât să despici firul în patru. Și nu este bine deloc. Încearcă și tu să fii optimistă.”
Mă gândesc, că orice ai spune, nu ai cum să mă înțelegi. Tu nu ești în locul meu și nu poți să știi ce cred eu cu adevărat.
,,Nu mai pot supraviețui. Mă gândesc că tot ce am făcut până acum este degeaba, pentru simplul fapt că nimeni nu mă înțelege și nimeni nu are timp să mă asculte așa cum aș vrea eu.”
,,Ba să știi că eu te înțeleg și știi prea bine că te ascult de câte ori este nevoie…”.
Mă simt pierdută și fără nici un fel de scăpare. Nu știu însă ce m-aș face fără el. Știe perfect lucrul acesta, așa că nu are rost să-i mai spun toate aceste lucruri încă o dată.
Între timp, Sorin P. își comandă o bere neagră, nu știu ce marcă este și mie îmi comandă o cafea. Nu știu de ce, dar de data asta nu mă întreabă ce vreau. (…) E destul de nervos, deși încearcă să pară calm. Nu știu ce are și de data asta. Își scoate din buzunar pachetul de țigări Kent. Îl desface cu meticulozitate și scoate o țigară, pe care o studiază și o tot studiază. Apoi, își caută bricheta în buzunarul drept de la haina de iarnă. Fumează țigară de la țigară. Aproape că nu se mai oprește. Mi-e nu știu cum să-i spun să mai facă o pauză. Încep să tușesc, poate s-o prinde, dar nici gând. Mă strofoc degeaba. Încăperea e plină de fum, simt că mă intoxic, dar nu am nici o scăpare.
Nu e nici un geam prin preajma noastră, așa că nu am cum să deschid fereastra ca să intre aer proaspăt în încăpere.
,,Să știi că îmi doresc foarte mult să-mi public proza. Nu vreau să fiu eu unica care citește ceea ce scrie. Știi prea bine că eu scriu cu o pasiune ieșită din comun…”.
,,Știi doar că pasiunile nu sunt bune de nimic.”
,,Ei și, asta este părerea ta, nu și a mea. Dacă nu faci ceva cu pasiune, sunt sigură că trăiești degeaba. Trebuie să fac în viață ceea ce îmi place cel mai mult, altfel ce rost mai are să trăiesc.”
Sorin P. se uită când la mine, când la mâinile mele. De data asta încerc să nu tremur. Nu vreau să mă vadă cât de mult sufăr. Cu greu mă pot stăpâni. Între timp, îmi scot batista din poșetă și o mototolesc în mâna dreaptă. Mâinile îmi sunt umede și simt că, dacă nu le șterg, în curând nici nu o să mi le mai pot mișca. Mă simt înțepenită.
,,Vreau foarte mult să-mi public jurnalul, la care am lucrat destul de mult timp.”
,,Când ai de gând să-ți închei jurnalul? Hotărăște-te și tu odată…”.
,,Cred că acum este momentul cel mai potrivit să-mi închei jurnalul, care nu este altceva decât un pseudojurnal. (…)
De ce am vorbit atât de mult despre mine...? Dacă ai această impresie te înșeli. Nu cred că ai putea să-mi reproșezi acest lucru. Nu am scris despre mine, ci despre o a doua ființă care se află în mine și cu care trebuie să mă lupt zilnic. Nu știu însă, cât voi mai putea rezista acestor chinuri insuportabile și gânduri negre care mă macină groaznic…”.
Sorin P. nu face altceva decât să se uite la mine foarte atent. Fumează fără să se mai oprească, de parcă ar vrea să-mi facă rău.
Apoi îmi spune cu jumătate de glas: ,,Să știi că tu ești cea care se autodistruge zilnic. Te-ai schimbat foarte mult în ultimii ani. Îți faci singură foarte mult rău, dar, poate că odată o să-ți fie și ție bine. Nu trebuie să faci din toate o dramă. O să te ajut cum o să pot și eu mai bine.”
Între timp Sorin P. își toarnă în pahar, berea.
Eu încerc să beau din cafeaua fierbinte, dar nu pot. O mai las să se răcească. Fără să mă vadă, mă uit drept în ochii lui. Nu știu dacă mă minte sau nu, în schimb, fără să vreau îmi dau seama cât de trist și cât de îngândurat este și el. Dacă ar ști cât de mult îl iubesc, lucrul acesta însă nu vreau să i-l mai spun. Mă uit la el și îmi dau seama cât de cruntă și parșivă este viața...
Mă uit mai bine în jurul meu. Pereții din ,,Cafeneaua Actorilor“ adăpostesc tot felul de istorii care mai de care, de fotografii alb-negru și color, de aparate vechi de fotografiat care stau agățate de pereții galbeni de parcă s-ar scurge, la fel ca ceasurile lui Salvador Dali.
Muzica este dată în surdină. Dacă nu mă înșel este Frank Sinatra cu: ,,I did it my way“. Încep să-mi curgă lacrimile pe față. Mă uit la el.
Habar n-are că eu, în aceste clipe mă gândesc la sinucidere, la faptul că absolut nimic nu mai contează pentru mine. Aș fi chiar foarte bucuroasă, dacă, într-o dimineață nu m-aș mai trezi. Ar fi cel mai frumos dar pe care l-aș putea primi de la Dumnezeu. Dar, dacă pastilele de Prozac pe care le-aș lua seara nu și-ar face efectul și m-aș trezi pe urmă la spital în comă? Adevărul este că nu doresc să-mi facă vreun doctor cretin spălături stomacale. Mi-e greață numai la gândul că mi-ar putea băga tubul ăla gros de vreo cinci centimetri pe gât, ca să mă facă să vomit la comandă.
,,Raluca, te rog mult de tot, du-te la un psihiatru, ca să te ajute. Îmi dau seama că tu nu mai vrei să te faci bine.“
Mă gândesc de ce oare să mă fac bine? Oricum, viața nu-mi oferă prea multe satisfacții. Mă simt pierdută, tristă și a nimănui. Cât stă cu mâna dreaptă lipită de paharul de bere, îi observ degetele și unghiile tăiate într-o formă rotundă. Până și lui îi tremură mâinile când își aprinde o nouă țigară.
,,Și, până la urmă, de ce să mă duc la psihiatru? Ce rost are? Să dau banii unui doctor, ca să mă asculte și să mă aprobe? Nu, nu vreau să fac lucrurile astea. Apoi, după ce se face că mă ascultă, îmi mai dă și o listă cu tot felul de droguri, care nu fac altceva, decât să mă mențină ca o legumă. Îi urăsc pe psihiatrii, care, sub pretextul că vor să te ajute, nu fac altceva decât să-ți mănânce banii și nervii. Și o ședință costă oricum destul.”
Între timp plâng fără să mă mai pot opri. Mă uit pe geam și văd că afară ninge. Nu-mi place deloc. M-am săturat de atâta zăpada, frig și boală. Sunt atât de disperată, încât sunt sigură că nici un fel de tratament nu și-ar mai face efectul. Mă simt la capătul puterilor, mă simt o ființă pierdută, care nu mai are nici un fel de scăpare.
Cât de trist e totul…
Sorin P. își mai comandă o bere și se uită la ceas. Nu știu de ce? Poate pentru simplul fapt că l-am enervat, sau poate că o trebui să se reîntoarcă la serviciu, sau acasă. Îmi dau seama că este un om grăbit, dar, ce-i drept nu știu de ce se grăbește? Nu-și dă oare seama, că oricât de mult te-ai grăbi tot în același loc ajungi?
Eu una, încerc să-mi beau cafeaua, care, parcă nu se mai termină. Mă enervează faptul că toate s-au schimbat. Lucrurile iau mai tot timpul o întorsătură care mă face să sufăr cumplit.
Sorin P. se uită când la mine, când la ceas. Între timp mai soarbe o gură de bere. Când se uită la mine, o face numai atunci când beau din cana cu cafea, așa încât să nu-l observ. Face tot posibilul să nu-i surpind privirea.
Bănuiesc că o să mă ajute…, el este doar unicul care știe atât de multe despre mine. Nici nu știu ce m-aș face fără el.
Mi-e teamă ca nu cumva să moară…, habar n-am cât o mai fi având și el de trăit. Am impresia câteodată că mult nu i-a mai rămas nici lui Sorin P. Și știu doar cât de grele sunt despărțirile și fără posibilitatea de a interveni...
După ce își termină de băut berea, scoate din portmoneu banii și îmi plătește și mie cafeaua. Toate aceste lucruri s-au petrecut într-un timp foarte scurt.
Ne ridicăm amândoi de la masă și ne uităm unul la celălalt. Mă uit mai atentă la ceas și văd că au trecut două ore de când am stat împreună la masă. Nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Sorin P. se îndreaptă spre Universitate cu pas grăbit. Habar n-am unde se duce. Eu însă nu fac altceva decât să mă uit după el. Și el se tot îndepărtează. Trece strada, apoi nu-l mai văd. Nu-mi dau seama, o fi luat vreun taxi sau o fi urcat în autobuzul 122? Mă uit la termometrul de la Universitate și văd că afară sunt minus zece grade.
Nu știu dacă o să-l mai văd vreodată...


26. februarie. 2004
Ora: 14,30
Brașov