Zilnic simt alte lucruri. Mă sperie faptul că zi de zi trăiesc diferit. Ieri am plecat împreună cu familia mea în Poiana Brașov. Lucrul acesta l-au făcut ai mei pentru mine, ca să mă vadă fericită și optimistă. Nu au mai făcut de mult astfel de lucruri bune pentru mine. Mai precis spus de ultima oară când fusesem acasă. Adică de Revelion.
Pentru alții părinții mei fac mii și mii de lucruri. Îi ajută și ei cu tot ce pot.
Habar n-am ce cred acum, contează că văd tot timpul la ei schimbări foarte mari. De câte ori vin acasă se uită la mine altfel. Încearcă să mă înțeleagă, dar nu reușesc. Simt cum devin din ce în ce mai nervoasă. Nu știu de ce mă chinui atât de mult? Nu știu unde am greșit? Dacă aș putea da timpul înapoi ... aș încerca să fac altceva. Poate, să-i multumesc pe ai mei.
Dar, destul i-am mulțumit pe alții. Vreau să fiu și eu mulțumită de mine. Nu mai vreau să văd pe nimeni alături de mine.
Atâtea teste, examene..., atâtea suferințe..., atâtea chinuri din care nu pot ieși. În clipele acestea nu fac altceva decât să-mi aduc aminte de zilele în care mă apucau durerile de oase. Se poate să fie și reumatism. Nu sunt medic, așa că îmi dau cu presupusul.
Făceam cele mai dureroase injecții, îmi făceau Moldamin. Și acum văd cum scoteau dintr-un sertar, seringi de unică folosință cu care mă chinuiau. Mă torturau ani în șir. Acele erau lungi și groase. Înainte de a-mi face cure de injecții cu Moldamin, îmi preparau licoarea albă care se îngroșa treptat. Era ca un mâl albicios. Dacă nu mi-o făceau repede în poponeață se putea să se îngroașe serul și să se înfunde acul. Sufeream imens de mult. Era un fel de iad pe pământ, un fel de joc cu sănătatea, în care boala învingea tot timpul.
Apoi, când treaba era pe jumătate terminată, eu trebuia să mă dezbrac. Îi uram pe toți cei care mă supuneau acestor chinuri. Mai tot timpul, aceștia erau doctori. După ce mă dezbrăcam, trebuia să mă întind pe un pat tare și rece cu un cearșaf alb, care deseori ajungea până în pământ. Chinurile deveneau trepatat din ce în ce mai mari. Îmi aduc aminte că cineva, nu-i mai știu numele mă ștergea mai întâi pe funduleț cu vată cu spirt și apoi îmi zicea că n-o să doară, ,,nu e mai dureroasă ca penicilina“. Eu încercasem și penicilina de atâtea ori. Moldaminul era groaznic. Îl simțeam cum îmi trece prin oase. Mă sfâșia. Când știam că trebuie să-mi fac tratamentele, curele cu pastile sau de injecții… aș fi preferat să fac orice. Să mă supună oricine, oricăror chinuri. Am suferit 23 de ani, fără întrerupere. Fără pauze. Ce mai viață! Un calvar… fără margini. Pe care nici eu nu-l mai pot înțelege.
Până la urmă, vreo doctoriță ajungea să-mi facă și injecția mult așteptată. Nu puteam să mă abțin, urlam tot timpul. Durerile erau fără margini. Le resimt și acum. Cât timp mă injectau, nu făceam altceva decât să mă gândesc la îngerii de la Biserica Neagră (este vorba despre corul de copii care își face apariția în fiecare an în Ajunul Crăciunului). Lucrul acesta mă mai liniștea. Mă simțeam bine.
După ce îmi făceau injecția simțeam această durere vreo două-trei zile. Toate mă dureau. Câte nefericiri și astea au început încă de când m-am născut.
Am trecut prin mâinile a zeci de doctori, de fapt nici nu le mai știu numărul. M-am săturat de ei. Îi apreciez, dar sunt sătulă de atâtea rețete, prescripții medicale, diagnosticuri, EKG-uri - linii negre trasate după bătăile unei inimi bolnave de atâtea suferințe, lucruri neînțelese de atâția doctori sau medici, cum li se spune. Analize, uroculturi, urografii, …
Nu știu dacă o să mai pot suporta atât bine? ...
De fapt, mulți mă întreabă de ce am făcut atâta Moldamin? Răspunsul e extrem de simplu. E ca în ziaristică. Pentru că aveam și am dureri de oase, care apar și dispar. Aceste lucruri nu mai țin de mine. Mi se întâmplă pur și simplu. Începe să mă doară coloana, după care încheieturile de la mâini. Picioarele îmi trosnesc, la fel ca toate încheieturile… Obsedant.
Cu toate aceste medicamente, nu se întâmplă mare lucru. Boala se stopează, dar nicioadată nu trece definitiv. Sunt dezamagită de toate lucrurile, până și de viață, de oameni, de fraieri,… de mine.
Oamenii nu sunt așa cum mi-i închipuiam odată, ei sunt altfel. Niște trișori, niște parșivi, care vor să răstoarne cursul vieții, nefăcând altceva decât să se minte pe sine, vieți întregi… Și asta fără încetare.
De ce unii mă încearcă? De ce viața e atât de dură? De ce sunt atât de dură cu mine? Nu-mi mai dau seama care e adevărul și care e minciuna...
Vegetez într-o lume aparte. Mă ajută mineralele și oligoelementele. Dar când și ele se vor supăra pe mine? Dacă nici ele nu își vor mai face efectul într-o zi? Dacă voi rămâne a nimănui?
Îmi amintesc cu greu de un alt episod al vieții mele. Moldaminul era cel care încerca să mă readucă la viață.
Toți mă părăsiseră. Mai rămăsese mama mea. Cu greu, se încumeta și ea să-mi facă injecția care ar fi trebuit să fie ,,miraculoasă”. Eram în camera mea. La fel și aici, trebuia să mă dezbrac și să pun fundul la bătaie. Aici, nu mai era după mine. Trebuia să tac și să îndur. Þipetele nu erau admise. Mușcam din pernă numai ca să pot fi cuminte și să nu se rupă acul în mine. După ce îmi făcea mama mea injecția, plângeam cu capul în pernă. Simțeam că acelea îmi sunt ultimele clipe și ce păcat că nu s-a și întâmplat acest lucru. Numai eu știu ce înduram…
Și ei îi era greu să mă chinuie, dar o făcea. Ca să nu o facă alții. Să nu se mai știe ce e cu adevărat cu mine. Adevărul este că lumea nu trebuie să știe prea multe în viață. Trebuie să se mulțumească și cu mai puțin. Nu trebuie să ceară să afle adevărul. El poate uneori chiar ucide.
De aceea am învățat să mint și să mă mint, să distrug și să mă autodistrug. Nu știu ce fel de ajutor mi-ar face bine? Unii cred că ajutorul divin este cel mai bun, alții cred că dacă autodistrugerea mea o să ia alte proporții există și spitale care nu vor face altceva decât să te drogheze, să te mențină ca o legumă. Și acolo mi s-a spus, sunt doctori buni, unii dintre ei sunt însă ciudați. Ca de altfel toată viața mea.
Eu cred însă, că salvarea stă numai în mine. Refuz însă orice ajutor.
Nu știu unde se află adevărata problemă? În viață există probleme care pot fi rezolvate și unele care nu pot fi. Eu nu știu să fac distincția între cele care pot fi rezolvate și cele care nu mai pot. Am ajuns să fac doar confuzii.
Mi-e frică ca nu cumva cineva să mă contrazică. În asemenea situații reacționez dur. Nu-mi place să mi se spună ce am de făcut. Prefer să iau șuturi de la toți, să pic examene, dar nu suport să fac altceva decât îmi dictează mie conștiința.
Lupt mult pentru aceste tâmpenii ale mele. Sunt încăpățânată. Nu vreau să-i las pe alții să-mi facă viața. Sunt o ființă care își cere dreptul să trăiască cu cine își dorește.
Mă obsedează gândul că m-aș putea rata. Că aș putea ajunge un nimic cu diplomă. Fac mari confuzii între germană și română. Încurc predicatele, subiectele, adjectivele,… iar virgulele nu știu când să le pun.
Poate că ajutorul cel mai mare, ar trebui să fie lingvistic.
Poate că lucrurile acestea m-ar salva de la o nefericire permanentă.
Aștept o schimbare, dar, de data asta, accept numai binele. M-am săturat de: țipete, urlete, râs, plâns, fără să mă pot controla.