Nu știu cînd am scris prima poezie. Știu însă cînd mi-a fost afișată la gazeta de perete capodopera. Se numea "mama" și era de eveniment. 8 Martie. Și lacrimi, și zîmbete, și pupăciuni. Copilul mamei era postat la gazetă, pe partea pozitivă. Dincolo, în stînga cum priveai, era ariciul înțepător, copiii fără nici o urmă de umanitate. Părinții își ascundeau nemulțumirile în palmele pline de bătăturile realizărilor epocii.

Nu mai zic de împărțirea fișelor de post, am fost expulzat în clasa C, clasa copiilor fără perspective. Și repartiția socialistă se făcea funcție de funcție. Adică de funcția părinților. Nu prea aveam cu ce mă lăuda. Apoi am prins teren, mi-am demonstrat buna structură moștenită de la străbuni, niște daci mai acătării decît romanii expulzați de pe glie. Cu tot cu limbă?

Și marea poezie, colegii de generație o mai rostesc prin somn:"Cînd mi-a pus la gît cravata". Și chiar mi-au pus-o. Într-o atmosferă pătrunzătoare, aproape de osemintele străbunilor, cu melodiile grandioase fredonate în micile suflete. De acolo prima strofă a marilor realizări poetice:
"Cînd mi-a pus la gît cravata
Roșie, cu tricolor,
Salturi am făcut deodată,
Am simțit că sînt erou"

Ehehe, au trecut vremile, noi, micii colaboratori, am uitat la ce colaboram pe atunci. Și asta dacă am știut vreodată :)