Orbitor de discordant zgomotul mașinilor de formula unu. Ce caută sunetele acestea dezacordate în pauzele memoriei mele? Distilând secundele unor asemenea viziuni auditive obțin un limbaj prin care pot comunica natural cu moleculele. Deschid o paranteză și afirm că procesul de receptare e mult mai simplu decât îl consideră savanții. Totul e să ai răbdare, să nu te produci cu violență, să nu te epuizezi înainte de a urca scara tuturor mărimilor fizice.

Deocamdată mă sustrag judecății cotidiene. Deocamdată nu ofer decât dispreț alchimiei diafane numite familiar fericire. Profit de existența cuvântului “deocamdată” pentru a amâna cât mai mult implicarea în arealul casnic, în discursivitatea vieții practice. Am nevoie de coincidențe, scheme, combinații, paradoxuri; toate pentru a mă proteja sub o identitate falsă.

Totalitatea agresivă prin care Bach râde de noi. O juxtapunere plural-singulară de contrarii, simultanizări, vaporizări și materializări demente. Ascultând unele pasaje, am senzația unor hohote de râs, în nici un caz a unor aglomerări de note muzicale și instrumente; din când în când percep câte-o respirație accelerată. Să-l auzi respirând pe Bach, asta da experiență de viață!

Remarc cioburile risipite pe covor. Pofta de-a mai sparge un pahar, de-a mai ucide o sticlă, o farfurie, un bibelou, un geam, mai multe geamuri, vitrinele magazinelor din oraș, lentilele, becurile, toată oștirea de transparențe din spatele căreia cineva mă pândește cu răbdare. Ceremonia inițierii în acustica rațiunii pure, cadența impersonală la care s-au adaptat picioarele de broască țestoasă ale creierului meu (acesta va semăna într-o zi cu o rafinată explozie de grenadă). Spun asta pentru că n-am să scriu niciodată ceva numit “Atentat la viața muritorului de rând”.

Embleme. Simboluri. Interpretări. La naiba, nu e nimeni pe planeta asta să arunce la gunoi climatul desăvârșit al respingerii?

Oglinzile au încetat să mă mai reflecte obiectiv. Se întunecă de întunericul ochilor mei. Se simt străine și false și pelicula subțire de pe verso li se scurge.
Am miraculoasa capacitate de-a accepta orice înfrângere. Spaimele, ca pe niște deșeuri fără importanță le-am aruncat și în asta stă rațiunea evaluărilor mele. O înfrângere mare, o înfrângere mică, una colorată țipător, alta girată de realitate: aș putea face coliere și brățări multe și nespus de valoroase dacă le-aș asambla după culoare, formă, sunet, sentiment. Mă uit la fiecare fără ură, fără silă, sunt numai curios, tare curios iar în unele cazuri, o înfrângere mai veche mi se pare suportată de oricine înafară de mine.
Dintr-un posibil “Tratat de rezistență” pentru scrierea căruia nu va mai munci nimeni niciodată, probabil, m-am oprit la acest fragment mai aparte. Dacă toată lumea ar gândi astfel, n-ar mai exista războaie pe pământ.

Se scrie din orice poziție, cu orice instrument, în orice pușcărie, sub imperativele oricăror timpuri, se scrie apelând la erele istorice anterioare, bătând monedă pe trucuri clasice, mizând oarecum naiv – dar atât de agresiv dincolo de aparențe! – pe ordinarele regulamente contemporane. Un fel de business cu marile conflagrații sociale de azi.

Mă gândesc la numeroasele și nereușitele încercări de-a așeza două oglinzi față-n față, așa încât să se oglindească reciproc. Știind că nici un alt corp nu trebuie să intervină în dubla lor răsfrângere, nici măcar o linie ce marchează suprafața uneia dintre ele, am avut nevoie de o precizie de micron în așezare și nici până astăzi n-am construit un astfel de aparat căruia nu-i pot defini utilitatea. Va veni ziua morții mele cândva și va dispărea în acest mod absurd o invenție de o uriașă însemnătate pentru omenire sau o mașină monstruoasă pe care Dumnezeu, în infinita lui indulgență față de muritori, nu m-a lăsat s-o realizez.