agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-25 | |
Duminică Gina s-a dus la serviciu să facă de gardă de la ora 7 .La ora 10 seara era prea târziu să mai circule pe stradă. La poartă s-a întâlnit cu Melania, o traducătoare de la colectivul de documentare pe care trebuia să o înlocuiască. Și Melania se temea să plece la drum târziu așa cum era programarea. Au rămas un timp să discute Gina, Melania si prietenul Melaniei. Au comentat ultimele noutăți auzite la Europa Liberă și Vocea Americii referitoare la cei 3000 de sirieni existenți în țară pentru specializare în arta crimei și care se presupunea că acum trag în populație din dispoziția lui Ceaușescu si despre conturile lui Ceaușescu în străinătate pe care voiau să le folosescă după fuga din țară el și copiii lui. Se dăduse clar numărul conturilor. Nu își putuseră închipui până atunci așa ceva. Era de-a dreptul revoltător !
La un moment dat s-a văzut la intersecția din vecinătatea institutului o aglomerație de oameni agitați. O mașină Dacia roșie trecând de cordonul de oameni care verificau mașinile s-a apropiat. Imediat colonelul Sandu a sărit în fața mașinii care înainta în zig-zac cu mulțimea după ea. Mașina a oprit iar șoferul a coborât înjurând. Spunea că de la Universitate a fost oprit de o sută de ori și că în felul acesta ajunge acasă mâine dimineață. Colonelul Sandu care se considera de o corectitudine ireproșabilă, fără să ridice tonul dar în mod evident puternic afectat l-a silit pe șofer să se supună unui control corporal.Intrucât șoferul era din ce în ce mai violent colonelul l-a amenințat că îl duce la miliție și atunci un inginer care locuia într-un bloc din fața institutului și se cunoștea cu unii din cei de față s-a oferit să-l transporte el cu mașina personală. Mașina roșie a rămas urcată pe trotuar iar șoferul gălăgios, acum speriat s-a suit în mașina cealată împreună cu colonelul Sandu, inginerul binevoitor si inginerii Stănică și Crețu. L-au dus la o unitate militară din vecinătate. Acolo, când au ajuns, se trăgea intens. Nu se știa cine atacase unitatea căci doi soldați fusesertă omorâți iar ceilalți trăgeau la întâmplare, după zgomot. Din cauza vacarmului, în unitate a intrat doar colonelui Sandu, ceilalți au rămas să păzească prizonierul. Era aproape beznă. Obișnuiți cu sunetul împușcăturilor nu se mai gândeau la pericol. La un moment dat inginerul care se oferise să-i ducă cu mașina lui personală s-a prăbușit. Ceilalți priveau și nu le venea să creadă. In jurul lui se adunase o baltă de sânge. A murit pe loc, împușcat în cap. A ieșit colonelul, au dus prizonierul și mortul la unitate și au plecat înapoi la institut speriați. Mai târziu au aflat că prizonierul lor a fost eliberat. Nu era terorist. În aceeași seară la televizor s-a anunțat că Ceaușescu a fost arestat împreună cu Ceaușeasca precum și fiul, fica și alți susținători ai lui. Se transportaseră cu o mașină roșie motiv pentru care toate Daciile roșii erau cercetate. Gina a ascultat vestea împreună cu ceilalți înainte de întoarcerea celor ce plecaseră cu prizonierul. Așa cum erau obișnuiți să își manifeste acordul cu tot ce se constituia punct de vedere oficial, toți au aplaudat. Apoi au început să discute între ei, să analizeze ce se întâmplase de fapt. Gina era sinceră în ura ei față de cuplul președințial, o ură începută de când demolările din zona centrală a Bucureștiului ajunseseră la capătul străzii ei. Se temea că își va vedea casa demolată la o ridicare de mână care putea însemna, „Și aici !”. La televizor se uitau ea, un proiectant tânăr, seful serviciului de electrice, și o fată de la atelierul de traducători. A fost prima care a dat tonul discuțiilor exprimându-și bucuria cu fraza „ Bine că i-au prins, criminalii! Voiau să-mi dărâme mie casa, să-și faca ei loc de monument !” - Dar unde au fost până acum ? A întrebat proiectantul mai mult pentru sine. De fapt discuțiile n-au avut timp să se dezvolte căci odată cu venirea grupului care dusese presupusul terorist totul a luat o întorsătură de spaimă generală. Vestea despre prinderea lui Ceaușescu amestecată cu întâmplarea la care fuseseră martori unii dintre cei care discutau făcea ca interpretări fantastice să poată fi făcute. Se fabula despre o posibilă legătură între crime și teroriștii care își jucau ultima lor carte. Ce spuneau americanii? Ce coșmar! Când au plecat acasă s-au înțeles să vină la seviciu imediat ce se vor odihni pentrucă urma sa se aleagă un Comitet al Salvării Naționale pe institut așa cum se alesese pe țară. A doua zi ședința a început pe la ora unu. La acea oră mulți plecaseră. Gina abia venise. Discuțiile au fost furtunoase. Prezidiul a fost constituit din inițiatorii acțiunii directorii, colonelul Stoica Și președintele de sindicat. Colonelul Stoica era cel mai revoluționar din toți, avea același avânt ca atunci când fusese secretar de partid și sancționa drastic orice abatere de la linie.In comitet s-au ales 32 de membri. Aproape toți cei care erau prezenți. Unii s-au autopropus, alții mai jenați au vorbit cu cei de lângă ei să se propună reciproc. In comitet s-a autopropus și Gina. A doua zi cei care nu fuseseră la ședința au protestat. Voiau și ei în comitet. Stoica în calitatea sa de președinte a rămas neînduplecat. Nu se mai pot face primiri. Sedința fusese ținută în timpul programului într-un moment dificil pentru țară iar cei care nu fuseseră prezenți la program nu erau demni de această onoare caci nu erau suficient de conștiincioși. La ședință, din biroul Ginei nu participase decăt ea. Deoarece nu putea să o întrebe cum a fost cu comitetul Felicia s-a dus la Corina, prietena ei de la atelierul de proiectare muniție unde lucra și președintele de sindicat. Acesta cu diplomația care îl caracteriza dezvăluia tuturor ceea ce trebuiau să știe. Acolo s-a mai discutat și despre moartea inginerului care se oferise să ajute la prinderea presupusului terorist, despre televiziune unde se anunțase prinderea lui Ceausescu, iar o soție de ofițer foarte informată a explicat cum generalul Gușe când a apărut la televizor să anumțe că „armata e cu noi” a fost lăsat să vorbească numai după ce a amenințat că daca nu i se permite le distuge antena trăgând în ea de pe tanc, iar Gabi al cărei soț abia se externase din spital povestea ca în timpul revoluției s-a distrus toată rezerva de sânge din București existentă nu știu unde.Va trebui să donam sânge ! Marinela care dona sange mereu și-a manifestat teama de o donație în condițiile astea de grabă și emoție dar era hotărâtă să ajute răniții după puterile ei. S-a comentat și despre Stoica care s-a autopropus ca președinte al Comitetului Salvării Naționale din institut, despre ce mai era prin oraș și ce mai făcuse fiecare. Mihaela se lăuda veselă cum ieșise ea împreună cu cei doi copii ai ei, cel mare de 10ani și cel mic de opt să demonstreze împotriva lui Ceaușescu. Mihaela era anchetată în legătură cu niște falsuri în declarații privind casele ei. Casa mamei sale din Cluj era pe numele ei, iar acum cumpărase și casa din București unde locuia cu sotul și cei doi copii. Soțul fiind militar nu avea voie să cumpere casă iar ea nu avea voie sa dețină două proprietăți, era o ilegalitate... O întreagă poveste absurdă din acea vreme de care spera să scape odată cu revoluția și chiar a scăpat. Era foarte entuziasmată de evenimente deși, comenta ea, a fost o inconștiență să își ia și copiii cu ea. Venit de la o sedință cu militarii, șeful atelierului, colonelul Borcea a luat-o la rost pe șefa asociației de Crucea Roșie din institut care lucra la el în atelier. „Dece nu a organizat și Crucea Roșie grupe permanente de gardă?” A întrebat el supărat. Președinta care nu se gândise la aceasta a protestat. - În asociație sunt femei cu copii, trebuie să stea acasă să aibă grijă de familie, nu toți trebuie să fie în stradă. Borcea avea doua fete pe care le iubea ca ochii din cap iar pe nevastă nu o prea contrazicea. S-a mai muiat dar a întrebat dacă la Crucea Roșie nu sunt și bărbați. - Nu sunt au sărit și celelalte femei în ajutorul președintei. Incidentul a fost încheiat. Toți erau agitați când în încăpere au intrat Sanda și Doina, două inginere stagiare care locuiau într-un bloc din apropierea unității militare unde cu o seară înainte îl împușcaseră pe acel inginer binevoitor. Erau galbene de spaimă.Și-au luat din birou câteva lucruri și au cerut voie să plece din București. Abia trăgându-și sufletul au povestit ce le-a speriat. In seara precedentă veneau împreună cu soții lor din oraș unde fuseseră să vadă la fața locului cum se scrie istoria. Abia ajunseseră în fața blocului lor că le-a ieșit în întâmpinare o patrulă de trei soldați care stăteau în holul de la intrare și au fost somate să se culce la pământ „că trec teroriștii!”. S-au trântit la pământ, inclusiv soldații și pe stradă a trecut o mașină roșie în care au început să tragă atât soldații care erau cu ele cât și cei de la unitatea de peste drum. Mașina roșie a trecut repede dar împușcăturile au continuat un timp. Când s-au ridicat, soldații le-au spus că în bloc nu mai erau alți locatari decât ei și ca ar fi bine dacă s-ar muta. Au intrat în apartamente și au constatat că al Doinei, cel care era pe partea unității militare la etajul 7, ferestrele erau sparte iar în sufragerie existau trei urme de proiectile care pătrunseseră în zid. Un altul rupsese un colț din bibliotecă. -Erau urme de proiectile mari, nu de gloanțe, poate trasoare, precizau ele. Au dormit toți la Sanda pe partea opusă iar acum voiau să plece la părinți. Soții lor rămâneau în București dar voiau să doarmă într-un cămin la niște prieteni. Oricum în apartament nu puteau rămâne. - De altfel, spuneau ele, pe blocul nostru, de când au început evenimentele de la Timișoara stă de gardă permanent câte un soldat. Săracul fără apă, fără mâncare, doar cu ce își ia la el când intră în post căci cei de la unitate le-au interzis locatarilor să se apropie de soldați de frică să nu-i otrăvească cineva. ____________________________________________________________ In acea noapte de Crăciun au fost judecați, condamnați și executați Ceaușeștii. Toată noaptea s-a așteptat la televizor să se vadă procesul. A doua zi toți erau stupefiați. „ Doamne ce proces !” Dar poate nu erau ei ! Nu ți se părea că nu prea semănau ? Exclamau unii. Felicia a declarat că parcă i-a fost milă cănd a văzut cum s-a comportat completul de judecată. Doamna Săraru a încercat să definească alt sentiment. Nu milă dar nici nu a fost ceva... să spunem corect. In sinea ei parca tot milă simțea. Gina care era pornită împotriva lor nu a putut să își exprime bucuria. Nici ei nu îi plăcuse procesul. Totul îi lăsase un sentiment de vinovăție nelămurită. -Nu un astfel de proces trebuia. Poate ceva ca o judecată publică. Nu, nu a fost corect ! Totul îți lasă un sentiment neplăcut. Aia nu a fost apărare, ăla nu a fost proces ! - Da, ăla nu a fost proces, au declarat de comun acord toate. Nici nu știi cum trebuie numit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate