spaima e un ochi mare cu gene de sticlă
tremur și trag de jur împrejur întunericul
însă mi-l taie ca pe o vină de neiertat

toți fugiseră într-o înfundătură cu mult înainte ca potârnicile

nu vreau înfruntare nici confruntare
totuși firea mea visătoare devine un zid
lasă-ne în pace teroarea zice nu pot
de mă simți exist sfidătoare și hâtră

toți se înghesuiseră în genunchi cu mâinile peste cap

dansez cu dinții încleștați și buzele strânse
în irisul acela ce trece din roșu în flăcari
mă văd arzând ca o lumânare inutilă
nici un sentiment nu mai am de bine ori de rău
nu mai am decât revolta din stomac