Deși singur, sunt un nod al unei dense rețele de relații. Sunt un ochi al unei țesături imense întinse peste lume.
Mă simt singur, deși exist prin mulți alții. Sunt în bună parte o creație a Celorlalți. Lor le datorez, în mare măsură, măsura existenței mele și adevărul ei.
Spun că sunt singur și nu atârn de nimeni dar exist numai când, cum și cât sunt privit, văzut, băgat în seamă, luat în serios, ascultat, cerut, dorit, așteptat. Visat.
Sunt singur dar le amintesc Celorlalți, trimițându-le cuvinte spuse sau scrise din care să înțeleagă că sunt cu ei, că sunt cam la fel ca ei.
Deși nu sunt singur, trăiesc retras într-o singurătate ciudată: nu pot supraviețui în ea decât dacă știu că cineva se gândește la mine, și îi pasă, măcar un pic, dacă eu exist sau nu exist.
Trăiesc singur dar am nevoie să simt că trăiesc și pentru ceilalți. Așa cum ceilalți trăiesc și pentru mine. O tainică singurătate în care sunt împreună cu cei care-mi sunt aproape. Împreună nu numai cu ei. Singurătatea mea este plină de nenumărate ființe și lucruri din cele existente în lume: oameni, animale, gâze, arbori, pietre, mașinării, idei, fantasme, amintiri și spaime. Lumini și umbre. Cuvinte și tăceri. Începuturi și sfârșituri. Sosiri și plecări.
Uite, chiar acum, în această clipă, sunt sigur că cineva se gândește la mine, îmi vede chipul în în închipuirea sa, într-un fel sau altul, bine sau rău. Nu contează cum. Important este doar un singur lucru: știe că trăiesc. În aceeași lume cu el, în acelaș timp cu el. Că împart cu el aceleași frumuseți și primejdii, aceleași gânduri, aceleași legi ale vieții și ale morții.
Toate gândurile astea mă ajută să trăiesc. Chiar mai mult: îmi aduc în suflet un fel de bucurie vecină cu fericirea.
Deși singur, fericirea mea depinde de judecata celorlalți. Ei toți sunt juriul. Eu, veșnicul candidat la un loc demn în marele spectacol al vieții.
Ce-mi spune singurătatea când îi vorbesc? Ce-mi spune oglinda când mă privesc în ea? Nu aud nimic. Tăcere. Cum mă judecă dacă nu spune nimic? La ce mă condamnă? Ce-mi spune,Dumnezeule?
Mă confesez clicăind pe ecran litere, cuvinte și fraze smulse din inima mea bolnavă și din sufletul meu (încă) sănătos pe care le trimit prin poșta electronică, sub formă de „mesaj” prin care le comunic și altora că încă mă delectez viețuind. Unii îmi răspund, alții nu. Unii mă iau în serios, alții nu. Unii mă cred, alții nu. Unora le pasă, altora nu.
Pun urechea pe șină și ascult cum se îndepărtează încă unul din trenurile vieții mele. Îmi mai rămâne unul. Poate ultimul. Până atunci, eu trebuie neapărat să știu dacă existența mea e primită, dorită, necesară poate, agreată poate, prețuită poate. Indiferentă poate. Trebuie s-o știu tot timpul. Ca să astup gura parșivă a singurătății mele de ne-singur. Ca să știu câte parale mai face ființa mea. Știut fiind că nu ai decât prețul pe care ți-l dau alții. Tu, fiind singur, nu te poți prețălui. În fața ta? În fața lor? Fericirea mea atârnă de judecata lor. Existența mea, la fel. Sunt tot mai puțini cei care îmi cunosc prețul adevărat. Pentru că ei îl măsoară cu cântarul sufletului lor. Sunt tot mai puțini aceștia. Dacă, Doamne ferește, n-ar mai rămânea niciunul, n-aș mai avea nici un preț în fața nimănui.
Deschid fereastra odăii mele lăuntrice și văd arborii, oamenii, casele, luminile, stelele. Aud cuvintele lumii, muzicile universului, zumzetul gândurilor mele și ale altora. Și tac și mă gândesc că triumful singurătății mele e aproape. Animat de o copleșitoare energie centrifugă trimit spre toate orizonturilor omenești mesaje E-mail cu cuvinte precum afecțiune, iubire, simpatie, empatie, prietenie și iubire.
Învăț astfel, în închipuita mea singurătate, că iubind, nu ești niciodată singur.
Deși ți sepoate întâmpla să te simți un ochi tot mai singuratic al unei imense țesături întinse peste lume.