Nu întreba cine sunt

Noiembrie..mohorât si lipsit de vitalitate. Trecuse vara cu tot cu mirosul de iarba, sunetul acelor nopți trezite de greieri insistenți si spectacolele in aer liber, care oricum nu faceau altceva decat sa ma puna pe jar si sa ma pârpoleasca pe toate parțile ca nici macar nu pot sa ma bucur de agitația si tumultul tineresc ce-l injectau in ochii si muschii celor prezenți. Da... era sesiune, sesiune nebună de vară cu emoții si recompense ce gâdilau ambiția acelor nopți. Să revin la acel noiembrie .. mohorât și lipsit de viață. Am auzit soneria telefonului și am raspuns grabită în speranța ca cineva sau ceva va detona din rarunchi bulgărele de lehamite ce se scurgea treptat in pardoseala timpului. Era o prietenă dragă, care își anunța vizita, am așteptat-o la gara, am mers la cumpărături,am decis sa ne mutăm în camera unui coleg de apartament, să jucăm carți, să povestim toți trei câte-n lună și în stele. A doua zi a plecat, e senzația aia de gol,oboseala chiar,desi nu ti-e somn,obrajii se afunda înspre bărbie, cazi în amorțeală. Uita-te în jur, mi-a șoptit cineva...da mai, într-adevăr nu puteam să ratez o septică, mai ales ca el mă rugase (deci nu rămăsesem chiar singură). Cert e că nu știa să piardă și urma joc după joc, doar ca el să rămână învingător și să poată dormi împăcat. M-am uitat la ceas, si apoi pe fereastra .. era 4 dimineața, afara cerul ca de huma si luna spartă de un văl de ceață. Cu un aer superficial de sfială m-am cuibarit în patul lui ca.. dehhh eram destul de obosită și pe deasupra cine a mai ținut scorul jocului de șeptică.. nici el nu știa dacă să adoarmă sau nu împăcat... drept pentru care nu mai știu decât că plapuma ne-a consolat pe amândoi și noi ne-am ascuns de lume, de glasul oricui, de priviri, de trecut, de ce-a fost înaintea jocului de șeptică...
...și, chiar daca nu crezi... de atunci.. nu am mai vazut cer de huma, lună spartă de nori sau de ceață, nu am mai vazut decat lumea noastra cu pereti moi, albastri, bine delimitată, suficienta insa pentru stropul de fericire cu care ne alimenta secunda dupa secunda..avea si un nume - se numea pititoare( pititoarea este in ochii nostri un mediu cald, ce te primeste cand ai sufletul zgariat si obrazul inecat, cand vrei sa nu te atinga nimic in afara de pielea, soapta si clipitul lui de gene, cand vii de la piata obosit sau daca vrei - fantana sufletului).
A trecut mult de atunci, si modul personal si optimist in care am povestit pana acum va suferi din pricina frisoanelor camuflate în amintiri vechi, cenusei uscate pe genele lui, din cauza grabei cu care tu ai plecat si eu m-am prefacut ca e usor fara tine...din cauza piersicilor aurii care s-au rasturnat din cosul de care nu mai tinea decat unul si mi-au fugit grabite printre picioare, iar eu nu am putut sa le adun...cum sa le adun fara tine?