aveam de gând să-ți spun. a plouat mult zilele alea mai întâi părul a început să mi se încrețească timid ca după un botez oarecare apoi să se decoloreze până la rădăcini s-a umplut de lacrimi a continuat să-mi cadă la fiecare clipire acum pielea capului e încrețită cu toate gândurile la vedere o dezvelire mai mare n-a existat nici măcar în gestul evei

mi-am pierdut cheile în trambulina unui înserat cam buimăcit m-am trezit în fața ușii cu sacoșele ca niște copii trăgându-mi de brațe să-i duc la culcare mâinile mi s-au lungit neputincios s-au tras la perete nu mă ajută nici picioarele s-au înmuiat ca o smoală topită stau în capul oaselor și nu ajung nici măcar la butonul de ajutor al glasului simt că am făcut pe mine mi-e frig în pătura asta gălbuie și mi-e rușine

prima dată când m-am trezit nu aveam loc să-mi deschid ochii lumina se îmbulugea într-o coadă infernală ca la roller coaster mi-a intrat în gură în nări și urechi cu miros de clor și în halate imaculat de reci apropo de roller coaster prima dată când m-am urcat într-un vagon eram în america într-un parc de distracții mi se pătează cu roșu un gând e de la un moș crăciun pe care am uitat să-l întreb când eram mică dacă el vomează ori de câte ori coboară din sanie eu n-am vărsat nimic din mine când m-am dat jos din vagon decât o înjurătură că n-am să-l mai strig pe dumnezeu de la o asemenea altitudine s-ar putea să-i scutur somnul (de praf)

într-o dimineață picura apa din robinet mai e nisip destul în clepsidră șușoteau zidurile sunetul ăla de apă se lovea de chiuvetă până ce strâmbat-o într-o grimasă am pus mâinile la urechi de durere am pus mâinile pe zid ca și cum imaginar mă predam sorții nici până azi n-am înțeles ce a vrut să zică eram foarte obosită toată noaptea a picurat din mine un blestem de culoare roșie apoi au urmat crampele care-mi luaseră uterul în brațe nu mai am putere nici să înghitit un algocalmin o mâță cârâie cu hormonii la vedere altele râgâie necuviincios în fața ferestrei era loc și pentru o cădere de calciu sau nervoasă dar lucrurile și-au asmuțit colții împotriva mea a trebuit să ies din casă așa îmbrâncită de halucinații

ți se întâmplă rar să vezi o sirenă bălăcindu-și ochii în durerea unor necunoscuți de pe capota unei ambulanțe alb cu ceva solzii ei de culoare amărui de culoarea ceaiului hepatic alunecă pe timp ca o sanie într-un canal de gheață aproape topită iau autobuzul nu întâmplător aut_obuzul are un nume așa dramatic e cea mai sigură cale de rătăcire când de glezne te trag înapoi umbra lucrurilor viitoare atâția ochi deodată ațintiți asupră-mi mă împing în pământ reușesc totuși să mă prind cu mâinile de podeaua autobuzului de serviciu asfaltul începe să sângereze superficial în comparație cu rănile sufletești ale zilei ora 17.00 deschide tv-ul dă pe știri acolo sunt tot felul de morți
nici una nu e a mea atât aveam de gând să-ți spun

și
că dacă mi-aș permite
aș merge să văd un psiholog
ceva