Credința mea privește-n sus, cerând atingerea divină
ce mă dezbracă de tăria mea, de sine mult prea plină,
pe-a Ta putere, Doamne, doar, lăsându-mă-n odihnă.

În Mâna Ta eu sunt vas potrivit, suflet ce Tu ai fericit,
prin neputința-mi, chiar, fiind de Tine folosit;
în frumusețea reușitei, în veci, doar Tu să fii slăvit!

Învață-i, Doamne, pe-ai Tăi copii, din tremur șovăielnic,
triumfu-n moarte să găsească, la fel ca Tine, nepărelnic,
Și tot ca Tine să se-nalțe deasupra chinului vremelnic.

Căci numai Crucea Ta va fi al nostru semn de biruință:
abia atunci începem să trăim, când viața-i lepădată-n pocăință.
Da, ființăm doar când prinși suntem întru a Ta Ființă!