Amell vrea ciocolată cu alune și ronțăie cu poftă flori. Ele nu se modifică vizibil, însă parfumul se întețește, se fac mult mai frumoase.

Amell fără mine uneori e fricoasă, sau poate așa sunt eu fără ea. Cine să-și dea seama? Își apleacă inima peste gândurile mele frumos ordonate într-o Cale Lactee feminină, ce ne ispitește pe amândouă deodată la zbor.
Adesea ne plimbăm cu bicicletele pe linia orizontului.

Amell iubește ursuleții de pluș din bărbați, le mângâie frunțile în visele mele și le fredonează cântecele. Atunci nu știu cum totul se limpezește, ei devin blânzi.

Amell are în buzunare păpuși mici cât un deget, bucăți de cozonac și multe-multe furnici. Ea scrie cu mâinile noastre. Apăs greu pe taste și scot din iarnă o primăvară altfel: ghioceii sunt răi, dacă îi rupi te mușcă până la sânge, iar toporașii înainte să-i calci cu nepăsarea își întăresc petalele și îți găuresc tălpile bocancilor.

Amell poate să deschidă ușile doar troznindu-și degetele. Dansează ca o balerină prin toate oglinzile, când obosește stă călare pe fereastră și îmi repetă de cinci ori pe secundă: m-am săturat de Bucureștiul tău, hai la mare ori la munte.
Sunt o casă vie ce o învârte soarele de la răsărit apre apus, unde aștept cuminte să coboare luceferii din Luceafăr.
Amell se joacă de-a Cătălina, eu de-a Elia-Clodia.

Noi știm. Prietenia e un timp-cactus, când nefericirea e comutată pe caniculă de la panoul central, iar lacrimile nu răcoresc.
Să simți e totuna cu a manifesta.



http://www.youtube.com/watch?v=PAgJMYecBXM