Istoria comunei Rona de Sus, este neîndoielnic legată de însăși istoria Maramureșului (la fel cum acesta, la rândul lui, este legată de istoria Transilvaniei) și ne poartă în vremuri străvechi, când băștinașii acestor meleaguri și-au întemeiat aici așezări omenești de-alungul apelor curgătoare, la marginea crângurilor, zăvoaielor și pădurilor, găsindu-și două elemente vitale: apa și lemnul, necesare supraviețuirii și împotriva vicisitudinilor istorice. Negura timpului a trecut sub tăcere multe episoade din viața lor pe aceste meleaguri «încântătoare, de o rară frumusețe naturală, cum le are pământul clasic al Eladei», după cum va relata mai târziu Ioan Mihaly de Apșa în binecunoscuta sa lucrare «Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Sighet, 1900».

Rona de Sus actuală se încadrează perfect în această stare de existență ca parte componentă în hotarele unui voievodat încercat de o istorie zbuciumată.

O dată precisă asupra apariției acestei localități nu se poate stabili cu exactitate.

Legendele spun că ea a luat ființă cu mult înaintea primei sale atestări documentare.

O asemenea legendă despre înființarea așezării a fost culeasă și publicată de învățătorul Olexa Bevca din Poienile de sub Munte, prin anii ’90, de la un locuitor din Rona de Sus (din păcate, O. Bevca nu pomenește nici numele și nici vârsta acestui informator) care i-ar fi relatat:
«Străbunicii noștri ne-au povestit că demult, demult, încă înaintea primului război mondial, a trăit un om din neamul lui Lavriuc. Acel om știa carte, dar scria numai cu litere bisericești, și el a scris o mică istorie. Astăzi, acea istorie nu mai există. S-a pierdut! El scria:
«Un om, pe numele Parian, sau Porian, se rătăcise prin munți și păduri și astfel a ajuns călare în acest loc, care astăzi se numește Rona de Sus, sau Rowna. Pe atunci, întreg Maramureșul era acoperit de codrii seculari. Aici a găsit un colț liniștit, cu păduri de stejari și poieni... Munții cei mai înalți erau munții Hera și munții lui Judel (este vorba de dealul Hera și de vf. Macovița – n.a.) de unde izvorește râul Ronaszek care astăzi, în limba română, se numește Ronișoara.
S-a suit acel Parian pe un vârf de munte și s-a uitat împrejur, când, deodată, de lângă o stâncă, auzi că-l strigă cineva cu voce puternică. Când s-a uitat în partea aceea, a zărit o ființă uriașă, care nu era nici animal, dar nici a om nu arăta. Era un uriaș cu barbă până la genunchi, îmbrăcat cu cămașă lungă și haină din pănură. Acel uriaș strigă la el, făcându-i, totodată semne cu mâinile ca să se apropie, însă în ce limbă striga, nu se mai știe. După ce își veni în fire, căci se speriase rău, Parian se apropie de acesta, iar uriașul îi spusecă numele lui este Heres sau Heros, și că toți munții și toate dealurile dimprejur sunt proprietatea lui, deasemenea că aici el sălășluiește în singurătate și că tare ar vrea să aibă un tovarăș care să-i țină de urât.
Până la urmă, Parian se hotără să rămână aici, în părțile noastre, iar uriașul îi arătă un loc frumos unde să-și facă un sălaș, și îl sfătui să-și aducă aici și familia. Astfel primele locuințe au fost construite pe dealurile din jurul Ronei, ca o cunună.
Atunci, prin părțile acestea, umblau plăieșii, care păzeau pădurile domnești și vânau. Dar Parian a început să sălășluiască și după învățătura uriașului: tăia stejarii aproape de pământ, iar cioturile și rădăcinile le acoperea cu pământ, ca să nu-i ia urma plăieșii. Însă odată a tăiat un stejar uriaș, pe care de-abia l-a tras, cu două perechi de boi spre sălașul său, lăsând în urma sa un șanț adânc, prin care astăzi (în anul1850) curge râul Ronaszek.
Plăieșii au dat peste urma lăsată de stejar, deoarece Parian, împreună cu prietenii săi, nu apacuseră să-l astupe, și astfel acea urmă îi aduse la sălașul său. Dar Parian se răscumpărase, atât pe el, cât și pe prietenii săi, iar peste puțină vreme primiseră o Diplomă «Fidelis Rex» adică fidelii regelui, devenind slugi (iobagi) pe proprietatea împăratului, bucurăndu-se de anumite drepturi. De exemplu, să aibă în proprietate pământ, păduri, ape». (M. Domașevskyi, «Istoria Huțuliei», vol. V, Lviv, 2000, p. 202-203.).

Despre uriași, ca primii locuitori ai Maramureșului, ne vorbesc mai multe dintre legendele acestor locuri.
După o tradiție din Rozavlea, Maramureșul a fost locuit, la început, de uriași, din care, cu timpul, nu a mai rămas decât un singur uriaș bătrân, care avea o fiică, cu numele Rozalia. Plimbându-se odată pe țărmul Izei, fiica uriașului a văzut o mulțime de oameni minusculi, dintre care, luând câțiva în poala hainei sale, îi duse să-i arate tatălui ei. Uriașul, văzându-i îi spuse fiicei, că piticii aceștia sunt oameni care vor stăpâni, în viitor, Maramureșul. Rozalia îl rugă pe Dumnezeu ca pe unul dintre flăcăii aceia pitici să-l facă ceva mai mare, iar pe ea ceva mai mică, Dumnezeu ascultându-i rugămintea. Fata de uriaș se căsători cu alesul inimii sale, căsătorie din care s-au născut locuitorii Maramureșului. (Alexandru Filipașcu, «Istoria Maramureșului», București, 1940.).

Prima parte a legendei (până la ruga Rozaliei câtre Dumnezeu) încă mai circulă și în comuna Rona de Sus, iar în satele maramureșene, de pe malul drept al Tisei (Ucraina) au fost culese multe legende despre primii locuitori uriași ai Maramureșului. Una dintre ele spune: «Demult, pe aceste plaiuri trăiau oameni uriași. Erau atât de înalți, că dacă unul din ei stătea pe un munte, iar altul pe un alt munte, puteau să-și dea mâna unul altuia. Și odată, un asemenea fecior a găsit niște oameni mărunți care arau pământul cu boii, le-a luat în poala hainei și le-a dus acasă de le-a arătat maică-si: «Uite, mamă, ce furnici am găsit pe malul răului (este vorba de răul Tisa, n.a.). Maică-sa, speriindu-se să nu-i strivească, i-a spus: «Nu sunt furnici, ci oameni, fiule! Du-i repede de unde i-ai luat, căci aceștia vor fi viitori locuitori ai Maramureșului». (De pe site-ul «Ukrainski Karpaty».).

În anul 1977, prof. dr. Ion Reboșapcă, împreună cu câțiva studenți din comuna Rona de Sus, și anume Irina Petrețchi, Mariana Grijac, Viorica Magas și Paul Romaniuc, cu ocazia culegerii materialelor pentru întocmirea unui glosar dialectal din localitate, au consemnat, de la Lauriuc Ivan, în vârstă de 78 de ani, următoarea relatare:
«O să vă spun cum a apărut Rona de Sus. Rona de Sus a apărut astfel: cred că nu toți locuitorii ei sunt rusini, nu toți sunt rusnaci, mai sunt și ruși, slovaci, valahi și nemți, dar cum oamenii se înmulțesc și se amestecă între ei, până la urmă, uită care cum e. Dacă s-a născut aici, toată lumea îl știe că e din Rona de Sus.
Așezarea are vreo șasesuteșaizeci de ani. Coștiuiul e mai vechi. Nu era nici Sighetu când era Coștiuiul, deoarece avea ocne de sare.
Primul, care a venit și s-a stabilit aici, a fost Mihai Parion. Asta am citit în istorie. Astăzi nu mai există asemenea nume în Rona, în Petrova, da, dar la noi în Rona nu.
Înainte locuiau alți oameni în Rona, a mai rămas unul dintre ei Klepa (Клипа).
Pe urmă, au venit oameni din Ucraina, din Polonia, slovaci și nemți, care i-au alungat pe cei ce locuiau aici. A rămas doar unul, Ostașciuc. L-au denumit așa, deoarece a rămas (în lb. ucr. – cel rămas), s-a ascuns sub podul de lângă Laia, când noii veniți îi alungau din sat. Dar nu mai e nici numele de Ostașciuc în Rona, și nici Klepa nu mai e.
Familii de ucraineni (ruski) sunt familiile Prodaniuc, Popovici, Hera, Grijac. Iar cele, de origini nemțești sunt Fangli, Frint și Sender. Cât despre familia Cramar, nu aș putea să vă spun dacă sunt ucraineni sau slovaci, iar cei din familia Bobota sunt slovaci. Au intrat în timpul foametei câțiva băieți și au rămas aici. Iar cei din familia Mihnea sunt români, la fel ca și familiile Ardelean, Vancea și Pop. Sunt mai multe familii de ucraineni și români, iar slovaci, nemți, maghiari și de alte naționalități sunt mai puțini. Dar nu a făcut nimeni niciodată vreo diferență că ăla e așa sau așa. Există niște familii care au porecle și atât, cum ar fi porecla de Boiciuc, care au venit din Bucovina. Li se spunea boiky, mai erau unii care au venit din Colomeia. Pe aceștia îi numeau poliaky.
În anii de demult, așa cum s-a povestit din moși strămoși, satul era așezat pe vârfurile dealurilor, și era compus din vreo 140 de case, așezate pe dealuri și prin lazuri. Pe dealul Dubruka (în lb. ucr. pădure de stejar – Dibrova), se mai găsesc și acum cioturi de stejari, groși de 70-80 de cm. dar s-au găsit și fundamente de case. Iar pe dealul Horb s-a găsit chiar și un zid» («Glosar dialectal ucrainean din comuna Rona de Sus (Maramureș)», Universitatea din Bucureșt,i Facultatea de limbi slave, Catedra de filologie slavă, București, 1977).

Desigur, legende ar mai fi destule. Nu le vom relata pe toate aici, deoarece, în primul rând, sunt foarte asemănătoare între ele, iar în al doilea rând, să nu uităm că legendele sunt doar legende, ce-i drept cu un sâmbure de adevăr, sunt ele frumoase, dar totuși aparțin, folclorului, iar noi, în continuarea lucrări noastre, ne vom baza, evident, pe date și documente istorice.