Lucram de aproape doi ani la mină. Eram după un divorț- nu contează din vina cui- aveam o fetiță de mână și hotărâsem să renunț la locuința pe care o ocupasem până atunci. Lupeniul era un uriaș cămin muncitoresc cu apartamente părăsite și devastate de cei care strânseseră bani de vacă( banii vacii) sau pentru repararea acoperișul și plecaseră. Locuiam la etajul 10 într-un bloc în care nu funcționase liftul niciodată, iar geamul de la ușa liftului era spart ca să poată ieși fumul de la etajele inferioare. Termoficarea nu funcționa și fiecare miner, la ieșirea din șut, bătea o scândură de circa un metru între doi butuci și venea acasă cu lemnele pe umăr. Peretele bucătăriilor dădea spre puțul liftului, așa că, se practicau găuri în perete ca să iasă fumul prin crâmpeiul de burlan înfipt în peretele despărțitor. La venirea mea în Jalea Viului a fost singurul apartament cu devastări minore pe care l-am găsit liber. Șobolani uriași urcau până la etajul 10, dar căptușisem ușa camerei în care dormea Alina cu tablă. Umplusem cada cu apă pentru WC- apă cărată de ostașii mei- și deasupra căzii atârnasem de o sârmă o bucată de slănină. Șobolanii, în încercarea de a ajunge la ea, cădeau în cadă și se înecau.
Am început căutarea altei locuințe. Am așteptat seara să pot vedea unde nu se aprindea lumina. Am notat adresele și în prima zi de liber, am cerut relații pe la locatarii clădirilor în cauză. Invariabil primeam răspunsuri negative. Am bănuit drept cauză faptul că eram regățean adică barabă și nu momârlan. Am schimbat abordarea și dialogul îl purtam vorbind ardelenește. Victorie! Am găsit pe Aleea Castanilor, la parter, cu apă caldă și calorifere utile, un apartament cu trei camere. Mi-am strâns lucrurile și m-am mutat. La plecarea din apartamentul din care vedeam munții la fiecare răsărit, am abandonat radiatorul uriaș confecționat pe o placă de B.C.A. de un metru lungime pe o jumătate de metru. Eram sătul să veghez toată noapte să se usuce paltonul Alinei și să pândesc șobolanii. Radiatorul dădea căldură și o lumină roșie și puternică la care puteam citi.
Paltonul trebuia spălat la două sau trei zile pentru că în aer plutea un praf fin de cărbune pe care nu-l mai sesizai. Doar prima zi după ninsoare zăpada era albă, apoi devenea cenușie, cum erau chipurile minerilor.
Am intrat în casă, am aranjat lucrurile, am spălat rufe și am așteptat copilul de la școală. Eu intram în subteran dimineață, așa că, plecam la ora patru de acasă. Am spălat, am făcut mâncare și am început să lucrez la un scaun. Una din cele trei camere am făcut-o atelier de tâmplărie. În Lupeni puteai să vezi filmele pe care le văzusem cu trei sau patru ani înainte la București. Alternative pentru timp liber erau două, și anume: femei și băutură. Prea băuse tata mult la viața lui, iar de femei nu era timpul; abea scăpasem.
A venit Alina, am făcut lecțiile și am apucat să dorm câteva ceasuri.
Am ajuns la lămpărie, mi-am luat echipamentul și am coborât. La fiecare 33 de metri, temperatura crește cu un grad. Jos, în front, era cald, iar ostașii care trăgeau la târnăcop erau dezbrăcați până la brâu. Normele de muncă nu permiteau dar...Licuricii lămpilor apăreau și dispăreau printre vagoneții cu cărbune sau steril. Erau locuri în care presiunea muntelui comprimase galeria până la o jumătate de metru. Să poți să treci materialul lemnos pentru armare prin spațiul acela îngust și plin cu apă, făceai ham din sfoară și trăgeai scândurile târâș. A venit momentul gustării. Ne-am tras mai aproape de gura puțului. Curentul era puternic de la instalațiile de ventilare. Un miner amețit de băutură a îndemnat ostașii să bea pălincă. Nu i-am lăsat, dar Neluțu, ascuns după un vagonet, a băut cu lăcomie.
Am încheiat șutul și am venit la colivie- liftul puțului. Nu-mi ieșeau ostașii la număr și m-am întors în abataj. Doi băieți își făceau nevoile. I-am îndemnat să se grăbească. Mai aveam câteva zeci de metri până ajungeam la colivie, când, am auzit un urlet înfiorător pe fondul soneriei coliviei. Am alergat la puț. Neluțu era în colivie aproape secționat pe verticală. Făcuse contactul cu degetul fără să tragă ușa de plasă, ca să poată urca mai mulți odată. Colivia pornise, dar corpul lui nu era tot în interior. Anchetă, sancțiuni și tot ce urma. Colegii lui nu s-au încumetat, așa că, am spălat trupul acela tânăr și mutilat și l-am îmbrăcat cu ținută de oraș de parcă ar fi plecat în permisie. Am urcat sicriul în camion și însoțit de șase ortaci soldați am plecat în satul lui Neluțu. Camionul a fost blocat la intrarea în sat de o mare de săteni.
Un tată gârbovit striga la mine că mi l-a dat viu, că ăla nu e băiatul lui, că flăcăul lui nu se poate să fi murit. Ne-au gonit amenințându-ne cu coase și furci. Plângeam și eu și ostașii. Ce puteam să fac? Cum rezolvam problema?
Am ajuns în satul următor, am dat telefon la miliția din satul lui Neluțu. M-am înțeles cu șeful de post să revenim noaptea, după ora 12, la post. La adăpostul întunericului l-am coborât pe Neluțu și l-am băgat în sediul miliției din sat de parcă era un infractor.
Neluțu se întorsese acasă pe furiș iar noi am plecat ca niște ciocli protejați de noaptea care ne ștergea lacrimile. Prin Ordin de Zi pe Unitate a mai fost scos un om de pe foaia de hrană.