Emil Cioran: ’’ Viața este prea limitată și prea fragmentară pentru a fi trăită la mari tensiuni’’.
Alergăm pe drumul ei iar timpul va continua să ne amestece cu intemperii, prin nesiguranță și singurătate. Viața este atât de scurtă, plină de încercări chinuitoare și incertitudini, încât se poate admite că în profunzimile acestui univers expansiv ascuns nouă, cu toate eforturile ulterioare, nu putem evita inevitabilul. Definitorii sunt regulile datoriei și ale gratitudinii încălcate. Fuga din fața obstacolelor, ne aruncă pe marginea prăpastiei cu acea senzație de nesiguranță, ce-ți inundă tot corpul, lovitura de grație fiind undeva, aproape. La sfârșit nu contează nimic. Nici cât de sus ai fost, nici cât de departe ai ajuns.

După mai multe investigații, după mai multe seturi de analize, rezultatul era același, asemenea unui muribund iar Vali arăta din ce în ce mai rău. Adela o vizita în fiecare zi, chiar și de două ori pe zi, la spital. Mama ei împreună cu Adrian la fel, domnul Anton arăta o grijă deosebită. El era cel ce venea cu mâncare proaspăt gătită și cu schimburi. Vali părea bolnavă de când lumea, se instalase perfect în acel decor sumbru al spitalului. Nu mai cobora din pat decât stric pentru necesități, mânca foarte puțin și de cele mai multe ori vomita tot. Drept pentru care avea tot timpul stativul pentru perfuzii lângă ea, cu sticla din care se hrănea. Devenise străvezie. Doar părul proaspăt vopsit și ondulat, împodobea perna. Mâinile, exagerat de lungi și de slabe aveau un farmec deosebit, farmecul unei nimfe, obosite.
- Vali, trebuie să mănânci, să te însănătoșești... Ce Dumnezeu ai căzut așa ?
- Nu știu. Habar n-am, abia mormăia Vali, fără putere. Atâta știu că am niște dureri groaznice de coloană, aproape tot timpul. Ce oi avea Adela?
- Nu ai întrebat medicul ?
- L-am întrebat dar a zis că încă nu e clar, nu se poate pronunța. Ce-ar fi să-l întrebi tu ?
Trecuseră cinci zile de la internarea ei. Și pentru că Vali avea în perfuzii și calmante, adormea și vorbind de cele mai multe ori. În una din aceste clipe, Adela luă fișa ce era prinsă de un suport, la picioarele ei. Curioasă o desfăcu și citi diagnosticul scris foarte citeț: ''neoplasm. metastază generalizată’’. Trecu cu privirea repede, scutură capul și reveni, nevenindu-i să creadă că este adevărat ce a citit. ''Trebuie să fie vreo greșeală’’. Privi și numele, era bine și mai citi odată. O amețeală o cuprinse și se sprijini de capătul patului. Mai auzise de neoplas...în exprimare comună cancer, o boală necruțătoare. ''Cum să ai asemenea boală dintr-o dată ?’’ Luă fișa și plecă pe hol să caute medicul dar acesta tocmai plecase. Merse năucă pe holul spitalului, până întâlni o asistentă.
- Vă rog frumos lămuriți-mă. Ce scrie aici e cancer ? E adevărat ?
- Cine sunteți dumneavoastră ? Sunteți rudă cu bolnava de la salonul 4 ?
- Nu, doar prietene. Dar prietene foarte bune.
- Da, v-am văzut mereu pe la ea. Parcă dumneavoastră ați internat-o.
- Da.
- E bine atunci. Trebuie să afle cineva. Mai bine dumneavoastră. Nu a întrebat nimeni în afară de ea dar pe ea am vrut să o mai cruțăm. Eu sunt asistenta șefă Doina Adam.
- Adela Ionescu, spuse întinzând mâna. Mă bucur de cunoștință. Deci...?
- Da, doamnă, din păcate ăsta este diagnosticul.
- Și e grav ? puse întrebarea idioată.
- Foarte grav. Ultimul grad al neoplasmului, adică extins în tot organismul cu metastaze.
Adela începu să se legene.
- Vă e rău ? Așezați-vă aici, spuse asistenta luând de mână pe Adela și așezând-o pe un scaun lângă perete, fiind obișnuită cu astfel de stări. Vă aduc niște apă ?
- Nu. Lăsați-mă puțin... să-mi revin. Și totuși nu se mai poate face nimic ? E atât de tânără. Are doar 33 de ani.
- Mă tem că nu... medicina alopată, nu... poate Dumnezeu, vreun miracol.
Adela plecă ca un automat în salon, unde Vali dormea, puse fișa la loc și fugi din spital. Fugi pur și simplu fără țintă, plângând, sufocându-se, plângând. Trecu pe lângă mașina ei, se întoarse, urcă și plecă. La primul stop uită să plece la culoarea verde. Avea urechile înfundate și abia se dezmetici la claxoanele celor din spatele ei. ''Ooo...să fiu mai atentă. Asta mi-ar mai trebui să fac vreun accident, asta ar mai lipsi, acum...’’ La magazin rămase foarte puțin timp. Nu se putea concentra asupra niciunui lucru. Îi spuse vestea bombă și Aureliei care se arătă foarte afectată.
- Adela, să meargă la București. Poate există vreun tratament.
- Da. Ai dreptate, ar fi o soluție. Nici nu am întrebat. Sunt bulversată, nu mă pot gândi acum.
- Du-te acasă. Rămân eu aici. Mergi să te odihnești, să te calmezi.
Plecă acasă. Doru în haine de casă își savura cafeaua și țigara pe balcon cu o revistă în mână.
- Cine a sosit ? întrebă drăgălaș. Cine mă iubește ? se răsfăță omul dar nu primi nici un răspuns. Neobișnuit cu acest tratament se ridică și îi îngheță zâmbetul pe buze, după ce-și privi soția.
- Ce-i cu tine Adela ? Þi-e rău, ai pățit ceva ?
- Eu, nimic, răspunse Adela prăbușindu-se pe canapea. Eu nimic dar Vali are cancer în ultima fază.
- Nu se poate...răspunse Doru stupefiat.
Apoi îi povesti despre Vali, despre internarea ei, despre diagnostic.
In fața unei nenorociri iremediabile, ființa umană uită de ceea ce a fost rău, își repliază forțele refuzând să creadă că nu există soluție salvatoare pentru viața cuiva, dorind ca prin conjugări de voințe să invingă.
Doru o consolă cât putu și-i spuse că-i dă concursul în tot ce dorește pentru a-și ajuta prietena. A doua zi dimineața imediat după ora nouă, Adela era în cabinetului medicului curant. Acesta-i confirmă calm și placid cele aflate de la asistentă, ca și când era vorba despre o legătură de ceapă.
- Și chiar nu se mai poate face nimic pentru ea? Repetă întrebarea care o obseda. Ce urmează...?
- Se mai poate. Se mai pot administra calmante, metamfetamine. Boala este foarte avansată și dureroasă. Neoplasmul a plecat de la plămâni. Are ambii plămâni invadați cu ganglioni neoplazici, are un melanom infiltrat în coloană în zona lombară, ganglioni la piept și la gât...pe abdomen metastaze, explică medicul cu fișa în mână.
- Și dacă mergem la București ?
- Sunteți rudă cu bolnava ?
- Nu, doar prietene foarte apropiate.
- Puteți merge. Dar medicina, din păcate în acest stadiu este învinsă de nulitate...nu mai poate face nimic. A venit foarte târziu sau a fost ceva galopant. Ce tratamente a făcut în ultimul timp?
- După câte știu eu, înainte de anul nou a luat niște vitamine contra unei depresii.
- Da. E clar. Vitaminele pun celulele în galop și pe cele tipice și pe cele atipice. Asta a făcut să avanseze boala așa de repede, să nu acuze dureri insuportabile atâta vreme.
- Și...cât credeți că va mai trăi ? puse întrebarea cea mai dură Adela.
- Între trei și șase luni. Până va fi cuprins un organ vital: adică ficat, inimă, rinichi sau cât va mai putea respira.
- Mai rămâne în spital sau o ducem acasă ?
- Mai rămâne câteva zile să-i mai facem niște perfuzii, după care o duceți acasă. Va trebui să faceți un dosar la oncologie pentru eliberarea morfinei. Acesta este regimul medicamentului.
Părăsi cabinetul răvășită, năucită și plecă în salon unde Vali dormea și mama ei stătea pe pat lângă ea.
- Doamna Adela de ce-o fi dormind atât ?
- Tratamentul doamna Maria, tratamentul. Să doarmă, să se odihnească. Prin somn se reface.
- Da’ ce-o fi având ? Că ea nu știe să-mi spună. L-am întrebat pe doctor și s-a făcut că nu aude.
- Nimic grav... nimic grav. În câteva zile a vom duce acasă. Să pregătiți o cameră, că va mai sta mult în pat.
- Da, mamă, da. Să vină acasă că o îngrijesc eu...mai bine decât aici. Fata mamei cea chinuită...murmură femeia cu lacrimi în ochi, mângâindu-i mâna străvezie.
Zilele ce urmară deveniră un calvariu pentru Adela. Se împărțea între magazin și Vali. Află și mama ei diagnosticul și nu se mai oprea din plâns. O suna mereu și plângea la telefon. Nu-i venea să creadă că fata ei preferată, fata ei frumoasă ca ''o cadră’’, se va sfârși și ea va trăi. Aflase și Anton care tot la Adela se plângea, se văicărea mai ceva decât o femeie, învinovățindu-l pe Aurel. Toate nenorocirile ei, după acesta, se abătuseră asupra Valentinei din vina lui Aurel. Adelei uneori îi venea să-l repeadă și să-i strige în ureche: ''și eu sufăr cel puțin, la fel de mult ca tine’’. Făcea greu față acestor văicăreli ale lui. Ultimele perfuzii o întăriseră cât de cât pe Vali, cât să se poată mișca. Susținută, urcă alături de mama sa în mașina Adelei, indiferentă, slabă, descarnată, doar pielea-i mai rămase înșirată pe oase. Părul însă, arăta bine. Firul gros și ondulat natural, îmbrăca acel chip obosit și palid. Mama ei îi pregăti camera surori ei, care se mută cu Adrian. Vali nu mai vorbea aproape deloc. Se lăsa condusă calm, fără a opune vreo rezistență sau a-și exprima vreo dorință anume. Nu puteai știi dacă mai gândește sau nu. Când nu dormea, fixa ochii în tavan și nu clipea minute în șir. Doar când reveneau durerile începea să-și schimonosească mimica feței și să scoată gemete adânci, cu zgomot abia perceptibil, fără putere. După externare venea o asistentă de la oncologie și-i făcea o injecție de calmare seara, înainte de culcare, cu o doză mică de morfină, care o ținea adormită aproape până în seara următoare. Apoi învățase sora ei, Mioara să-i injecteze morfina, deoarece durerile se repetau la intervale de timp, din ce în ce mai scurte. De mâncat nu mai mânca aproape deloc, doar foarte puține lichide, ceai, lapte, supă, cu mari insistențe.
Trecuseră trei săptămâni de la proces și veni următoarea dată al acestuia. M. Mărgineanu avea cunoștință de la Adela de situația în care se afla clienta sa. După ce se consultară amândoi, aceasta îl lămuri să accepte condițiile ce mai rămăseseră, suma despre care era vorba și onorariile lui, pe care le va achita ea, fără a mai participa nimeni, în afară de el, la proces. Alte preocupări avea ea acum. Și ca într-o ironie a providenței, un alt spațiu de lângă ea i se oferi, foarte convenabil. Fără să stea prea mult pe gânduri, aproape din inerție, îl cumpără cu marfă cu tot și preluă și angajații fostei proprietare, ce pleca în altă sferă de afaceri. Avea acum un lanț de magazine prospere în centru, bani prin conturi în bănci, bani ce făceau alți bani, doar prin dobânzi. Satisfacție însă nu avea, conștiința ei spunea că nu a muncit pentru ei, uneori nu-i venea să creadă că-i aparțin și nici nu-i trebuiau toți. Mai ales acum în fața imposibilului, în fața tragediei în care se afla prietena ei, a înțeles ce puțin valorau banii, ce puține lucruri și neînsemnate puteai cumpăra cu ei. ''Ce folos, dacă eu nu pot să-i redau sănătatea lui Vali...cu toți banii mei. Mai mult decât morfină ea nu mai are nevoie...în scurtul timp ce-l mai are de trăit.’’
Vara se scurgea într-o fugă infernală pentru Adela, între magazine și prietena ei muribundă. Sub motiv că nu poate părăsi noul magazin își refuză și concediul. Nu plecă nicăieri, fiindu-i teamă să nu piardă ultimile clipe ale Valentinei. Nu erau zile în care să nu o viziteze, chiar și de două ori pe zi, înainte de a pleca la magazin și după, având grijă să nu-i lipsească nimic. Mai nou, avea nevoie de scutece, apoi de sondă pentru urinat și... de multă liniște. Și fâșâitul unei hârti îi provoca o reacție, stârnind durere. În câteva clipe de luciditate care erau foarte puține, îi spuse Adelei:
- Să ai grijă de Adrian, că eu mor.
- Vali de ce spui asta...? O să te însănătoșești și o să ai tu grijă de el.
- Nu... Mi-a spus Anton că am cancer...
În minutul următor adormi cu o lacrimă în colțul ochilor, care se prelingea singură, rebelă.
Adela părăsi camera plină de furie pentru neputința în care se afla.
Alteori nu dorea pe nimeni lângă ea. Le făcea semn să plece. Abia mai ridica mână într-un gest monoton. Plecau, dar pentru scurt timp, mama ei nu dorea să rămână singură, dorea să moară cu lumânare. Arăta mereu printr-un gest al capului, două lumânări și o cutie de chibrituri ce se aflau pe o noptieră lângă pat.
La începutul toamnei, atunci când soarele părăsește greu miezul zilei, lăsând ultimile raze să mai lâncezească peste frunze ca într-o ultimă mângâiere, starea sănătății Valentinei se înrăutăți mult. Nu mai înghițise nici un strop de apă de trei zile. Era în agonie, în comă profundă. Apoi în noaptea următoare, imediat după miezul nopții își înghiți ultima răsuflare, încet, molcom, ca un fir plăpând, fără rădăcină, ce nu a reușit să-și croiască loc în viață. Cu lumânare, cu mama și tatăl ei, Adela, sora ei și Anton, lângă ea. Adrian o ținea de mână și plângea încet, mirându-se:
- De ce mama mea mă părăsești...?
Ea era oricum plecată...încheie viața trăită pe muchie de cuțit.

După înmormântare Adela își îngădui câteva zile de odihnă. Plecă cu Doru la munte să-și lecuiască traumele sufletești. Încerca să-și depene prin minte amintiri dragi, de când o cunoscuse pe Vali, în urmă cu trei ani și jumătate, întâmplările plăcute și vesele petrecute împreună. Dar reveneau repede cele triste, îi revenea imaginea înmormântării, prin fața ochilor, acolo lângă groapa aceia adâncă, rece și sinistră. Își aminti de Adrian și de mama ei, care păreau că suferă cel mai mult, de Vali ce nici nu mai semăna cu ea tranfigurată de chinurile prin care trecuse, figura lui Strâmbaciu, vădit tristă, stând ceva mai departe și pe Magda coborând din mașina lui Aurel, susținută de el. ''Ce tupeu, să vină la înmormântare... multe i s-au tras din cauza lui’’ și renunță să se mai gândească.
- Să plecăm acasă Doru. Mâine plecăm. Nu pot sta fără activitate și apoi responsabilitățile pe care le am sunt multiple. O să fac terapie prin muncă, încercă să glumească.
- Nu vrei tu să mai stăm ? E așa plăcut aici... aer curat...timp excelent și te am doar pentru mine.
- Nu. O să mai venim. Luăm și familia Cosma cu noi și o să ne distrăm.
- Cum vrei tu iubita mea. Vreau să-ți fie bine.
O măcina gândul, promisiunea făcută Valentinei de a avea grijă de Adrian. Dar cum se făcea asta nu știa pentru că ea nu crescuse copii. Deci, avea cu ce să se preocupe pe lângă timpul aferent magazinelor. Avea pe cine ocroti. Vorba lui Anton:’’dacă nu e ea e el... fără niciunul e tare greu...’’.
Mihai Mărgineanu o căută la magazin după ceva timp de la dispariția Valentinei.
- Regret Adela, condoleanțe. Sincer îmi pare rău, de tot.
- Cred Mihai. C’est la vie ! Tu ce mai faci ?
- Am îndrăznit să te caut, să te invit la o cafea, spuse galeș și curtenitor.
- Acum nu pot. Sunt foarte ocupată, minți Adela. Poate...altă dată.
Îi înmână un înscris cu suma datorată de Valentina, rămasă în urma hotărârii judecătorești.
- Și onorariul ?
- Prietenia nu se plătește. Consideră că ai achitat. Dar... ai totuși o datorie la mine. Morală.
- Care ? întrebă Adela surprinsă.
- Povestea... gândul de pe parapet...
- A..., se dezmetici Adela, ducând mâna la frunte printr-un gest inofensiv.
- O să te caut, până o să-mi spui. O să am mereu motiv să te caut, cu cât amâni mai mult... Acum te las, că ești răvășită, dar revin.
Absentă, Adela îl urmări cu privirea, fără a-l vedea, privind prin el se întoarse și plecă într-o altă direcție.

sfârșit