E marți, 02 februarie, 2010. Biserica Sfântul Anton din Curtea Veche e plină de oameni, e atât de plină încât "dă pe dinafară" de oameni, gardurile din împrejurul bisericii se străduiesc să țină credincioșii cât mai aproape de Dumnezeu. Biserica Sfântul Anton e mama tuturor năpăstuiților, o gazdă a săracilor de mâncare - oamenilor fără căpătâi, a săracilor de carte - elevii și studenții, a săracilor de sănătate - bolnavii săraci și bolnavii bogați, a săracilor de locuri de muncă și a șomerilor de lux.
O altă categorie de săraci care amețesc ochii și gâturile bărbaților, tulburându-le scopul cu care au venit sunt femeile, nu toate, ci acelea ușor de recunoscut de un bărbat tânăr, acele femei care seamănă sminteală pe unde merg, acele fete sărace de o purtare cuviincioasă, acele frumuseți artificiale : păr vopsit, buze rujate, unghii făcute, blugi strâmți, venite parcă de la vreun pictorial. Cer iertare pentru afirmațiile și termenii folosiți. În biserică și în curtea bisericii n-ai unde să arunci un ac de răutate, de atâtea rugăciuni ce se înaltă din mințile necăjite ale feluritelor categorii de oameni, către Dumnezeu, ca baloanele cu heliu ce se aruncă în sus la festivități. Mă așez la coada care duce către icoana Sfântului Anton, aflată într-o clădire din curtea bisericii. E ora 17.00 iar coada se termină afară, în frig, și înaintez foarte greu. Răbdarea ne testează pe toți. O bătrânică foarte aproape de noi, cu un glas scăzut, de zici că parcă vorbește ori mimează, își cerșește existența - un trai mai bun, o iluzie a "micului ajutor" care suplinește zădărnicia vitregitei pensii. Nu trece mult timp și lângă un domn care purta o conversație cu o doamnă, mai apare un cerșetor - o fată tânără la vreo 20 de ani, era îmbrăcată modest, că am zis prima oară că e din grup, dar când am văzut că bărbatul îi da niște bani m-am lămurit. Cerșetorii colectează taxe nestingheriți - taxa pe sărăcie, o taxă pe sărăcia de care trebuie să te ferești, un fel de asigurare - asigurare de sărăcie. Am înghețat de frig, și mai am șase persoane înaintea mea, în spatele meu o doamnă scoate oftaturi aburinde și bate din picioare, mi-am dat seama că frigul s-a năpustit asupra trupului sau firav și gândindu-mă, încolțit și eu de frig, că nu sunt departe de agresiunea anotimpului, mă rugam în gând de persoanele din fața mea să meargă mai repede. În camera unde se află icoana Sfântului Anton se mai află o masă, unde observ că lumea aduce pâine la sfințit, moment în care apare părintele în mijlocul lor. E și pauza de masă a cerșetorilor, acum au și ei posibilitatea să mai înfulece câte o bucată de pâine sfințită, poate mai cade și un bănuț, timp în care se mai încălzesc un pic. Mi-au înghețat mâinile pe pix, dar mă încumet să scriu. Lumea vine și pleacă, își lasă cererile în biserică la preoți și o sumă oarecare de bani să le citească, cumpărând oarecum împlinirea cererilor, apoi pleacă, crezând că și-au făcut datoria față de Dumnezeu și față de sufletul lor.
În biserică, chipuri umile, amărâte, care aduc din lumea plină de încercări dureroase prin care trec, cereri care mai de care mai încărcate de suferință, de întrebări fără răspuns, cereri unde sunt enumerate boli grele - rețete cu care ai fi putut să te duci și la farmacie, rugăminți înnecate de lacrimi, de lacrima neputinței fiecăruia de a scăpa pe cel drag dintr-o patimă, dorințe de a scăpa de sărăcie, ori pentru găsirea unei slujbe. Aici vin categoriile defavorizate ale societății și ale politicienilor dăruiți până la refuz corupției, aici vin șomerii simpli care cer ajutorul lui Dumnezeu în locul ajutorului de șomaj și șomerii de lux, vin și părinții cu copii bolnavi din cauza păcatelor tinereții, pensionarii care caută mărirea pensiei la Dumnezeu. Aici i-a adunat Dumnezeu la masa împărătească, pe acei oameni amărâți, nefiind Onorat de cei cărora le dăduseră mai dinainte invitațiile.
La coada de la icoana Sfântului Anton se așează din ce în ce mai multă lume, toți așteaptă să ajungă în față și deși îngheață de frig atâta timp, când ajung în față, uită de frigul îndurat și de cei care îndură în urma lor vremea rea, rămânând în fața icoane multă vreme. Nimeni din cei de afară nu mai scot o vorbă, frigul i-a amuțit pe toți. În biserică nu poți să intrii, e multă lume dar și multă suferință, măcar conducătorii țării nu ne-au confiscat și credința, și speranța în mai bine. După ce m-am închinat la icoană, preț de câteva secunde în care mi-am concentrat toate necazurile, vrând totodată să le las celor din urma mea, mai puțin timp de stat în frig, am ieșit în curtea bisericii și m-am pus pe o piatră unde am mai scris câte ceva. Cam după vreo oră care s-a scurs de când ajunsesem aici, de îmi tremurau genunchii și mâinile se înroșiseră de atâta frig, am pornit spre ieșire. La poarta din curtea bisericii am fost întâmpinat cu "Mă ajutați și pe mine", "Un leu","...și pe mine să iau o pâinică", erau cerșetorii de la granița dintre Dumnezeu si frământările lumii, îmbrăcați urât - singurul dezavantaj pe care nu-l pot evita, sau avantajul care îi ajută în acest umil și rușinos mod de viață.