agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1408 .



Patimile pacatului
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mircea2005 ]

2010-03-04  |     | 



Zilele acestea, pe când eram la biserică, au venit doi reprezentanți din partea unui ONG, care strângeau fonduri financiare pentru ajutorarea unui copil bolnav de o boală gravă și cu un tratament foarte scump, care, cu diferite hârtii – un dosar întreg – cu chitanță fiscală, dar și cu o prezentare profesională a cazului în numele căruia colindau țara, căci erau de la Timișoara, cei drept ea avea accent de bănățeancă, am un văr în Banat și cunosc melodia exprimării lor … în sfârșit, cum spuneam, m-au convins să le donez, din propriul buzunar suma de 50 lei.
Nu mi-a plăcut gestul cu care mi s-au luat din mână banii. Parcă o limbă de cameleon mi i-a luat dintre degete și i-a pus în … acum, dacă mă gândesc, îmi dau seama că nu am observat concret. Știu că m-am trezit cu o chitanță fiscală, ștampilată, cu numele meu și suma pe care o donasem scrise pe ea.
Cei doi, pentru că erau o pereche, bărbat și femeie, și-au schimbat atitudinea. Erau cumva brusc doritori să afle ce se poate face pentru un suflet păcătos și suicidal. Erau îngrijorați, ca de altfel cum le era și meseria, de lipsurile, nevoile, bolile, suferințele altora. I-am întrebat dacă respectivul coleg s-a spovedit sau dacă este credincios. Îl cunoșteau foarte bine. Când i-am întrebat dacă ei se spovedesc, dacă merg la biserică, dacă se roagă… au fost aproape sinceri. I-am trimis la mânăstiri. Nu voiau nimic de la mine în afară de bani. Discuția era seacă și de complezență.
După plecarea lor, în sufletul meu a început să se dea o luptă. Am făcut o faptă bună. Cât de bună? Pentru câte altele? Pentru cât timp ar trebui să fie valabilă această faptă bună? Întrebări aiurite și fără rost. Pe de altă parte mă gândeam că poate nu au fost cine se pretindeau a fi. Că au fost niște farsori și trișori ai vieții. Niște mincinoși care m-au înșelat. Undeva, puțin câte puțin, sufletul meu era umbrit de povara acestor gânduri. Încercam să le dau la o parte. Îmi spuneam: nu ai văzut fotografiile cu copilul cel bolnav? Actul său de spitalizare și acreditările, autorizațiile?!... cei drept actele despre copil erau în copie, dar actele ONG-ului erau în original, ceea ce este – acum îmi dau seama – un aspect ciudat. Ștampila nu le-am văzut-o, dar chitanța era ștampilată. Să nu fi fost cumva o fotocopie color? Ah, câte întrebări! Parcă am în inimă două pietre de moară care îmi macină gândurile!
Azi, la ușa bisericii, a apărut un bătrân care voit se mișca greoi. Cu pași mici, cu aspect neîngrijit, dar nu lipsit de curățenie… nu reușea să deschidă ușa. L-am ajutat, l-am primit zâmbitor ca un târgoveț care urmărea să își vândă marfa, i-am urat bun venit și, după ce a intrat în biserică, m-am reașezat pe scaunul de lângă pangar unde, cu spatele lipit de caloriferul călduț, îmi serveam în tihnă o cafea lungăăăă, mai mult un ceai cu aromă de cafea.
Bătrânul a făcut câțiva pași spre mijlocul bisericii, dar puțini, doi, trei și apoi a cârmit direct spre mine. A scos dintr-o geantă veche niște cartoane de la o firmă de specialitate pe care erau fotografii cu candelabre, cădelnițe, cruci, rame de icoane … L-am privit nedumerit și l-am întrebat, mai mult din ochi, ce dorește, deși intuisem că voia bani, ceea ce s-a întâmplat. Știa și suma minimă exactă: „Măcar cinci lei! Cinci lei!” și mi-i cerea pe un ton de parcă numai în suma aia nu stăteam eu. Nu accepta mai puțin. Cinci lei i-ai fi putut afla pe stradă, pe trotuar… și eu, omul lui Dumnezeu, care eram îndatorat mai mult decât oricine la o faptă bună să mă împiedic de cinci lei!...
I-am răspuns mormăind că nu îi dau. A insistat: „Cinci mii, cinci mii…., cinci mii!...” nu era înalt de statură. Probabil dacă depășea cu trei degete umărul meu, însă văzând refuzul meu și așa cum stătea în picioare în fața mea, iar eu așezat pe scaun, din ochii îi ieșeau fulgere, iar gura cu dinți galbeni părea o ieșire de peșteră din care putea oricând să scape un stol negru de lilieci în zbor sălbatic.
Fața i se făcuse limpede. Părea de 20 de ani. L-am privit cât o frântură de secundă atunci și l-am înfruntat categoric cu o întrebare: „Pentru ce să iau pâinea de la gura copilului meu? Pentru ce?!” brusc a împietrit în toată ființa lui. A mai îngăimat ceva „cinci m….”. eu am dat pentru ultima dată din mână un „Nu!” categoric. S-a întors resemnat și a plecat. S-a răzbunat copilărește pe ușa de la intrare pe care a zgâlțâit-o cu o putere pe care până acum nu o intuisem. Am strigat la el: „Împinge!” Atunci a deschis ușa și aplecat. Și-a adus aminte în pridvorul bisericii că trebuie să meargă cu pași mici și apăsați de vremuri și suferințele lor. Tanti, femeia de la pangar, număra ostentativ lângă mine suma de 200 lei în bancnote de 1 leu și bombănea ceva de genul : „Cum de vin ăștia numai când număr eu banii? Parcă știu…” și continua să foiască banii de hârtie, numărându-i…
Acum, în sinea mea, mă lupt cu cel de ieri, care a dat 50 de lei cu atâta ușurință, dar și cu atâtea mii de mustrări, mă lupt cu cel de azi care s-a zgârcit chiar și la cinci mii de lei vechi, adică cincizeci de bani noi, și mă întreb unde am greșit.
Am greșit ieri când cei 50 de lei i-am dat… din ce convingere? Din ce motivație? Pentru copilul necunoscut, bolnav și poate irecuperabil? Pentru cei doi, acea pereche îmbrăcați decent, aproape sărăcuț, cu un limbaj select, cu tema bine învățată… se recunoștea în vorbirea lor educația dobândită la cursurile speciale de tip ONG… Pentru această etichetă?! Încă nu știu, dar nu sunt împăcat cu ceea ce am făcut, deși știu și cred că am făcut o faptă bună.
Am făcut bine că nu i-am dat bătrânului cei cinzeci de bănuți. Ca el vin tot timpul să ceară la biserică. Și nu că nu au. Cineva se îngrijește de ei, dar ei vor să se simtă încă folositori pentru familiile lor. Pentru asta se pretează la cerșit, la căutat în tomberoane, la a face ceea ce nu îi reprezintă. Atitudinea mea a fost, în acest caz, una bună sau rea? Nu cred. L-am judecat înainte de a-i da vreo șansă. Cei de la ONG nu mi-au dat șansa să-i judec. Vorbeau prea repede și acționau în consecință. Niște cameleoni!
Bătrânul nu s-a adaptat. Este o reptilă care nu merită nimic. Ah! De-aș putea gândi măcar astfel! Dar nici cu acest punct de vedere nu sunt de acord în sufletul meu.
De aceea, mă întreb cui i-am greșit cu adevărat?
După conștiința mea i-am greșit bătrânului. Trebuia să îi dau partea lui de milă. Venise la mine și căutase latura cea bună a sufletului meu. Nu trebuia să mă intereseze de ce și pentru ce. Din acest punct de vedere le-am greșit tuturora.
Ah, fapta mea cea bună! Cât de mică și măruntă a devenit! Valoarea banilor nu o poate măsura și nici categorisi. Când dai mult, dă ca și atunci când dai puțin și când dai puțin, dă ca și atunci când dai mult, numai să nu refuzi pe cel care îți cere. Astfel, conștiința, această matroană a inimi și sufletului, seara nu te lasă să pui capul liniștit pe pernă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!