Recunosc că la îngrijirea mea a contribuit si o tânără cu retard mintal care se chema Mănița. Era cumva o fină de-a bunicii mele, Candachia. Atașamentul pe care îl făcuse ea pentru mine și sora mea venea, probabil, dintr-o proprie sete de maternitate, nesatisfacută vreodată, din câte știu eu, posibil și datorita vreunei anomalii biologice cu care se născuse. Spun asta pentru ca am înțeles mai târziu, din unele discuții ale ei cu bunica, pe care le auzisem întâmplător, că unii bărbați profitau de simplitatea ei mintală și nu numai, atunci când o prindeau singură în cimitir, unde mergea să îngrijească mormintele, sau pe câmp prin lanurile de porumb…

Mănița o ajuta pe bunica în gospodărie la multe treburi: aducea apă de la fântâna lui Iancu, unde apa era mai bună de băut decât la multe fântâni din sat, hrănea păsarile ori lucra alături de ea în grădină. De fapt, dacă le priveai, puteai crede că sunt mamă și fiică, fiindcă munceau la fel de neobosite și tot neobosite flecăreau ori cântau muncind. Au fost ani în care mă învârteam pe lângă ele făcând și eu câte ceva, după puterile mele. Apoi, au venit ani când eram silită să rămân la masa de lucru având culegeri de probleme în față și să iau parte la munca lor doar tragând cu urechea sau privind grădina prin fereastra camerei unde eram.

Recunosc că nu sunt scene mai bine fixate în mintea mea decât cele de la culesul viilor. Atunci, mamaia Candachia și Mănița erau mai vesele decât în oricare altă perioadă a anului. Ca și cum un anumit ritual al țăranului le îndemna să-și dozeze bucuria în funcție de etapa de vegetație a grădinii. Culesul era celebrarea reușitei, iar veselia lor se dezlănțuia ori se descătușa năvalnic, ajungând până la mine (care rămâneam, în comparație cu ele, încarcerată) chiar și prin geamul dublu al ferestrei închise.

Când soarele se lăsa spre apus, bunica și Mănița deveneau din ce în ce mai tăcute și mai melancolice. Și, după o astfel de perioadă în care nu se mai auzea decât icnetul lor când ridicau coșurile pline de ciorchini albi sau negri, ori câte un oftat zgomotos în timp ce culegeau, fiecare părând pierdută în lumea ei, se înălța glasul Măniței, inundat de amurg:

,,Pune, maaamăă, pernaaa-n paaat
De străini m-aaam săturaaat,
Că străăiinu-i ca și chiinuul
Și-i amaar caa și peeelinul…’’

Recunosc că la un moment dat, în al doilea sau al treilea an de căsnicie, legănându-mi primul fiu pe picioare ca să adoarmă, așa cum fusesem și eu legănată când eram mică, m-am pomenind cântându-i:

,,Pune, maaamăă, pernaaa-n paaat
De străini m-aaam săturaaat,
Că străăiinu-i ca și chiinuul
Și-i amaar caa și peeelinul…’’

Și abia când, terminând ultimul sunet al refrenului așa cum mi-l aminteam de la Mănița, am izbucnit în lacrimi, mi-am dat seama că nu fiului meu îi cântam, ci sufletului meu, rămas fără casă.