Acest demers personal are ca scop principal obținere ridicării sancțunii de trecere la nivel -10 a subsemnatului.
Al doilea scop este de a explica, mai tinerilor colegi din "agonia", modalitatea de realizare a acestei pastișe. Definiția termenului, dacă le este străină, rog a fi căutată în DEX.
Am extras din textul original toate rimele folosite de George Coșbuc, am păstrat lungimea versurilor și tipul de rimă, neabandonând total tema, adaptată la mesajul ce am urmărit a transmite. Chiar dacă nu am întins pastișa pe echivalentul de lungime al originalului, și spre finalul de pastișă l-am marcat cu spatiu liber, nu înseamnă că nu se putea.
Anticipat, cer iertare dacă ceva virgule sau "semne" vor fi plasate greșit.

O, pașă, nu sunt un arab,
Sunt tot ca primul, dar mai slab.
Prin poezie, beduin,
Doresc iertare să obțin,
Nu-l dau pe El-Zorab.

Trăiesc ca dânsul, tot în cort,
Eu Pegasul"de frâu" îl port,
Când la galop, când mai la trap,
Când rimele nu mă încap,
Dar azi...e-aproape mort.

Cu el, în suferință, mor!
Cu ură, o perdea de nor,
De-un timp, mult prea îndepărtat,
O mână rea a aruncat
Pe-al oazei, drag, izvor.

Iertare cer, chiar, pentru tot,
Că sunt bunic nu un "nepot",
Cârpaci de rime, un sărac,
Cam agramat, dar rime fac,
Smerit, azi mă socot!

Îmi plânge Pegasu-n ocol,
Îngenunchez și plâng domol,
În calea ta o rug-aprind,
Calea Iertării netezind.
N-ai Tu sufletul gol!

Zapisul meu, sper, să primești,
Că bun la suflet știu că ești,
Apleacă-te la plânsul meu,
Că-n lume este-un Dumnezeu,
Te rog să-l izbăvești

Pe cel ce are ochii plini
De verbele, ce nu-s țechini,
Moșul cu calul cer, scăpați
Să-i lași în lume, și bogați
Vor fi, cu-atât, Amin!

De ce se face-atâta fum
Pentru un anonim din drum?
Iertarea mă va întrema,
Hai spune, drag Sultan, un DA
Să fiu un "O" de-acum
(Să fiu zero de-acum)

N-am să mai pun paie pe foc,
Mă mulțumesc, numai, cu-n loc
Pe la "atelier", trăgând
La carul rimei, tremurând,
Cer la peluză, loc.

Obrazul meu zbârcit și pal
Se pleacă-n al țărânii val,
Te rog, Sultane, să fii drept,
Topește-ți gheța de pe piept,
Dă-mi, iară, ham la cal!

Eu, și cu calul, vin plângând,
Pumnalul, astăzi, îngropând,
Nu cer steluțe, sau vre-un leu,
Vreau doar un loc sarac, al meu,
Iluzii, doar, să vând.

Căluțul, iar, se va juca,
Prin Mare, Bună mila Ta,
Va răsări, din nou, izvor
Din rime-n visele color,
Să spui, numai, un DA!

De mâine-mi vor călca în prag
Prieteni vechi și noi, șirag.
Am să îi "cert" pe toți, râzând,
Și sfaturi bune, rând pe rând,
Le-oi oferi, cu drag.

Poate-oi citi solia grea
Și, poate, te vei îndura,
Să fiu din nou pe cal, la pas,
La rime rare să dau glas,
Prin largă ușa-a mea.

Muri degeaba Ben Ardun
Dacă Tu crezi că sunt nebun,
Dar, iartă-mă, că ți-e ușor
Să dai firmanul meu de zbor,
Fii, doar, un Pașă bun.

Și-apoi cuvintele, pe vânt,
Vor îmbrăca un alt veșmânt
Și Pegasul, cu soața lui,
Va face-n lume mii de pui,
Umplând acest pământ.

Mărite, poți! și dac-ai vrea,
O lume-treagă va vedea,
O plecăciune, la pământ,
Urmată de-un zbor, în avânt,
Pe căi de rândunea.

Durerea-abea o țiu în frâu
Chiar dacă lacrima mi-e râu,
Indură-te, ca în galop,
S-alerg cu calul și potop,
Voi duce în pustiu.

De vorbe bune, chiar, mi-e dor,
Zâmbesc timid, dupa un nor,
Iertare, da-mi și Tu vei fi
O "indulgență" ce o scrii,
O secetă, prin ploi.

În visu-mi, Pașa este blând,
Trecându-mă-napoi, în rând,
Citind uman, zapisul meu,
Cu întelegere, la greu,
Flămând ca la flămând.

Sfârșește, Pașă, ăst război,
Ce poartă negura din noi,
Și nu uita, eu sunt sărac,
Și mai umil am să mă fac,
Dă-mi frâul, înapoi!

Zâmbește Pașa: Esti nebun?
În cap, redactorii să-mi pun,
Pentru că tu, vrei , iar, în șa...
Prea multe nu te aștepta,
O vorbă, am să-ți pun!

Între colegi ura crescu,
Că-n sus scuipat-ai, chiară, tu,
Un prăpădit de menestrel,
Pe nume Gongu Viorel,
Ei pot să zică: NU!

Sultane, o Calif al meu,
În versul clasic, Dumnezeu!
Puțină milă cer, să ai,
Că-n lumea asta ai mulți cai,
De ce să sufăr, eu?

Îngenunchez, milă îți cer,
Cu ochii ridicați la cer,
De ce, Iubite, -n vorbe noi
De zdreanța mea, tu mă despoi?
Chiar vrei, de tot, să pier?

De n-ai să vrei, n-oi blestema,
N-am să mai vin la Poarta Ta,
Firmanul n-am sa-l mai cerșesc,
Chiar, cu dispreț de mă privesc
Șeici, cu palma grea.
# # #
Dar, poate, ai un legămant
Să stau de-apururi"sub pamant"...
Orgolii, ură porți în piept?
Fii bun Marite și-nțelept!
Mă scoate din "mormânt"!

Te rog, chiar dacă n-am peșcheș,
Nu mă plimba cu al tău preș,
Spune-mi o vorbă bun-atât!
Mi-e gheață lacrima în gât,
Mă simt ca și un leș.

Inchei Marite, e tarziu,
E noapte-adâncă...nu mai știu..
Să-ți cer în rimele de flori...
Aștept, și poate mâine-n zori
Voi ști dacă sunt"viu"!

PS
demersul a fost inutil... pentru că poemul-pastișă a fost depus într-o gropiță și astupat cu pământ.