Mai limpede decât o simplă lectură a romanului de referință, a autorului argentinian Rodrigo Garcia, a apărut spectacolul Clovnul de McDonald's, în regia Luminiței Þîcu, o piesă lansată de trupa de teatru Foosbook din Chișinău, într-o încăpere localizată cu trei etaje mai sus de Librăria din Hol, un spațiu restrâns, dar confortabil, înzestrat cu reflectoare, scenă și chiar balcon, astfel încât distanța redusă dintre spectator și actor face atmosfera intimă de o sinceritate dezarmantă. Și, chiar mai mult de atât, acolo persistă o anume senzație de înghesuială, de sufocare, de certitudine că trăim cu toții aceeași problemă. În lipsa unor mișcări importante, pe lângă discurs, spectacolul s-ar potrivi și în categoria "teatru de microfon".
Domnul Fusu a făcut introducerea, afirmând că teatrul este o îmbinare a virtualului cu realitatea, explicând noua denumire a atelierului, și anume Foosbook, de la Facebook adică, luând ca punct de pornire însăși ideea tratată inițial.

Și cum stam la balconul sălii de teatru, fără vreun sprijin din partea peretelui flexibil, îmi căutam ținuta corectă (că tot are o importanță majoră pentru receptarea piesei), analizând atent scena, decorul, care, de altfel, era foarte simplu (dar nu și simplist): întregul fundal - acoperit cu un material negru (ceea ce a și ajutat spectatorul să pătrundă mai lesne substraturile filosofice din monologuri, să nu-l substragă eventuale încărcături), iar pe scenă - trei pahare de cola, plasate la distanțe egale între ele. Jos, la mijloc, un Happy Meal. Prin sală se plimbau trei clovni.

Prin rolul interpretat, Leo Rudenco a deschis perspectiva din care se obsevă că oamenii în permanență își caută scuze, dând vina pe ceva anume..., dar primul clovn recunoaște, totuși, chiar și în sine, prezența unei fixații, și anume acea aplecare fatidică, prin care el vede lumea făcută din trădători. Crezul său este că toți oamenii pe care îi va întâlni într-un "astăzi" o să-i dea țepe..., pretext de-a trece la un limbaj mai obscen, alături de Ghenadie Gâlgă (din locul meu de la balcon, văzut ca al doilea clovn, sau clovnul de mijloc), pentru ca să se treacă brusc la tragicul din spusele lui Alexandru Pleșca: "Iar eu văd trupurile ca niște mașinării și văd băiatul gata să zvârle extensorul de incendiu pe Jeep-ul poliției, așa cum ar face o mașinărie. Eu șterg mișcările, hainele, cagula lipită parcă de-o mașinărie. Și observ un polițai ca o mașinărie, țintind capul băiatului, ca apoi să-l văd tăvălindu-se ca o mașinărie. Și văd cum Jeep-ul trece de două ori cu roțile peste trupul băiatului. O mașinărie strivită de-o altă mașinărie. Și văd această omenire fără omenie, ca o cretină, ticăloasă, nemernică mașinărie." Exact ceea ce transmite și poezia lui Jim Carroll.

După o tăcere îndelungată, brusc, s-a făcut auzită o explozie muzicală, cântată în trio: "Taaaadariidaarida duuuum, riiidaaa, riiidaaa, tadaridarida dum tururida...", odată cu care s-a trecut la istorisirea amintirilor din copilărie, a desenelor animate, despre care, același Alexandru Pleșca, mărturisește: "Niciodată n-am înțeles de ce toți copiii de pe vremea mea erau fascinați, în mod special, de-un motan care urmărea un șoarece. Zece ani mai târziu am aflat că se numeau Tom și Jerry. Nu se atingeau de mâncare, nici de pâinea prăjită, nici de gem, nici de unt, stăteau cu gura căscată UITÂNDU-SE LA TOM ȘI JERRY! haaahaaa... Și mie îmi plăcea să mă uit la televizor când eram mic..., dar mie îmi trăgeau una după ceafă și îmi ziceau - hai la muncă, ***** copilul mă-tii, ești deja prea mare ca să te mai uiți la desene. În timp ce toți copiii se uitau la desene, eu munceam cu taică-meu la măcelărie...".

În mod special, sala a rezonat cu echilibrarea tonalității placide, cu exploziile de emoții, cu nervul verbului și cu gesticulațiile necontrolate, care te duc în haosul acela de trăiri interioare.

Poate datorită tăcerilor lungi, care s-au tot întâmplat pe parcursul spectacolului ; poate pentru că nu s-a aprins lumina mai puternic, când a fost cazul să fie aprinsă ; sau poate pentru că n-a existat vreo cortină, care să cadă, dar nu s-a simțit finalul, moment în care, Ghenadie, clovnul din mijloc, a fost nevoit să spună "puteți conecta telefoanele mobile"...

Dincolo de lipsa dinamicului în mișcările scenice, dincolo de staticul excesiv și dincolo de mizarea numai pe forța discursului, mi-a plăcut spargerea baloanelor roșii. Și mai interesantă este povestea obținerii lor. Leo și Ghenadie s-au dus la McDonald's, înainte de spectacol, comandând ceea ce aveau să pună apoi în decor. Și au îndrăznit să ceară baloane. Așa cum ne apar ei, maturi, masivi și spătoși, au cerut două baloane. Managerul s-a mirat, răspunzând că baloanele se dau numai în weekend, replică la care actorii au insistat să fie chemat shift-managerul: "Vă facem și reclamă", ziceau ei (dar n-au zis ce fel de reclamă), când shift-managerul deja se apropia, cu tot cu baloanele umflate - unul roșu și unul albastru. "Bine că nu două albastre", a replicat Fusu.

Clovnii, într-un moment, s-au apucat chiar de înfulecat niște hamburgeri, exact atunci când au și încercat să definească calitatea unuia dintre sandvișuri: "Avem un înlocuitor de salată, un surogat de roșii, și un oval maro, care vrea să se creadă o bucată de carne. Acest amestec exploziv provoacă o cantitate mare de substanțe nocive. Cine mănâncă așa ceva, nu va mai putea gândi corect niciodată în viață." Cineva dintre spectatori a spus că se aștepta ca finalitatea să fie un vomisment, că se aștepta să fie mai multă acțiune, ceva mai underground... mai memorabil, chiar dacă ar fi trebuit să apeleze, pentru asta, la estetica urâtului.

În opinia noastră, însă, a fost suficientă transmiterea ideilor și a emoțiilor, doar cu ajutorul cuvintelor. Orice efecte riscante ar fi trezit cotroverse.

Tematica ar fi că unii oameni manipulează cu alții, ca și cum, cei din urmă ar fi niște păpuși, niște mecanisme ori niște clovni. Dar, fiecare spectator poate identifica o altă temă. Pe mine, de exemplu, ideile lansate în această piesă, m-au dus cu gândul la un poem al poetului american Jim Carroll: "Când văd un iepure/ zdrobit de-un camion în mers/ visez computere maniace/ calculând greșit noțiuni serioase/ legate de viețile noastre” (“Un fragment”). Eu consider că McDonald's a fost numai pretextul unei tematici care ține de-un surogat exprimat în diferite formule. M-a intrigat totodată titlul piesei, fiindcă, din experiență proprie, am cunoscut acolo, în McDonald's, numai două ipostaze: mașinărie și clovn.

În drum spre casă, după spectacol, ne gândeam cum ar fi ieșit un spectacol ca acesta, dacă ar fi să fie inventat dintr-o dată, sau jucat în mod spontan, ca în commedia dell’arte. La o adică, să se angajeze trei poeți la McDonald's, unde să lucreze un an, după care să iasă pe scenă și să se descarce de toate experiențele trăite real acolo. Ar fi ceva mult mai sincer și ceva foarte original.

Pentru final, nu putem decât să vă recomandăm să vedeți cu ochii voștri acest spectacol, făcut dintr-un Happy Meal, fiindcă doar acolo se arată mai viu adevărurile. Pentru că felul în care sunt plasate, într-o anume înlănțuire logică, mărturisirile, sunteți chemați să meditați asupra cuvintelor spuse, să treceți într-o altă dimensiune, și, în fine, să vă spuneți, să vă repetați: "Este nevoie de o schimbare, da, trebuie să se schimbe ceva!".

Eu spun că trebuie să-l vedeți și voi, pe Clovnul - ăsta - de McDonald's.