agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-19 | |
Temnița frigului
ACTUL I VOCEA (stă singură în beznă) Vocea: Iarăși beznă, oare nu am pătimit destul ? Nici un răspuns. Vocea: Ce soartă mașteră și rea ? Nu-i nimeni în preajmă. Oare i-am omorît pe toți ? Altă voce (se hotărăște să vorbească): Nu ești singur bei. Vodă: Izmir - tu, aici ? Izmir: Doar glasul din el. Dar pot să-mi astîmpăr setea. Pot vorbi. Vodă: Setea asta. Cît m-au chinuit cînd eram prizonier. Ziceau că sunt un copil obraznic și într-o zi au uitat să-mi aducă apă. Ce nu face omul de sete ... Izmir: Dar cei trași în țeapă nu cereau apă și ei ? Vodă: Îți închipui că mă căiesc. Acum am tot timpul din lume, pot să însetez după adevăr dar atunci ... Nu ajungeam la capătul unui vis ca acum. Era o cale întortocheată și plină de obstacole, deloc un basm. Izmir: Acum sunt basme cu Draculea, băutorul de sînge. Vodă: M-au prins în propria poveste. Am țesut bezna asta fir cu fir. Izmir: Fir de aur cu firicele de sînge. Vodă: Ce haine aveam și ce giudețe făceam. Iar aici unde, ziceam eu, toate se vor lumina e beznă. Dar nu-i nimic, sunt învățat de mic. Cînd nimic nu stă în picioare trebuie să-l prinzi în cuie. Izmir: Sau în țepe. Dar aici nu sunt de nici unele. Vodă: Degeaba ai mintea ascuțită. Nu poți vîna vîntul. Mai ții minte. Abia plecasem la vînat cînd mi-am dat seama. Nu avea rost să vă înspăimînt, eram și atît de puțini. Izmir: Izmir a jurat că doar peste cadavrul lui vor trece. Vodă: Erai lîngă mine atunci cînd săgeata m-a rănit. Te-au pălit mai apoi ? Izmir: De aia sunt aici. Mă leagă cuvîntul meu. Vodă: Chiar și aici ? Știi doar că MÎINE NU MAI TRECE PE AICI. (Din beznă apar voci de bocitoare ) Dragii mamii ochișori S-or face cîmpii cu flori Dragile mamii sprîncene Cum s-or face buruiene Izmir: Apoi ai căzut într-un pîrîu. (Alte voci în fundal) Mai lin decît seninul cură Pîrîul clipocind preaplin Pe patul lui de piatră dură Care durerea o alin’ Vodă: Sîngeram. Visele au început și ele să curgă. Cine zice că sîngele apă nu se face ? ACTUL II (aceeași beznă în care se aude o voce) Cine oare se strecoară nevăzute printre valuri ? Sunt regrete ce răsună aruncîndu-se pe maluri Și tot umblă fără pace - nu poți ști pe cine caut ’ Zvonuri din marea uitării ca un murmur slab de flaut Vlad: Cine vorbește aici ? Ștefan: Sunt eu, Ștefan. Vlad: Atîtea suflete au venit la mine pentru faima mea de ocară dară tu nu. Spune-mi cum ai ajuns aici ? Ștefan: Ca oricare altul. Într-o zi, plictisit de toți și de toate, am ieșit să iau aer. Mă așez pe o bancă dar îmi vine greu să ridic ochii din pămînt. Îmi țin capul îm mîini de parcă este un vas prea plin și mi-e teamă să nu se verse. Cînd trecătorii se mai răresc îmi înalț ochii spre cer. Un cer pustiu. Ooamenii se înmulțesc din nou și trec de parcă nu sunt acolo. E fain. Dacă închid ochii văd forme de umbră apoi de lumină pînă ce apare un fagure care începe să se rotească și să danseze în fel și chip. Stau tot pe bancă năclăit de transpirație într-un fagure nițel mai mare care se învîrte și el. Se aude un zgomot, foșnetul unei sacoșe și atunci deschid ochii. Afară nu e nimic - oamenii își văd de treabă dar eu mi-am încheiat socotelile. Ce urmeze nu e altceva decît timp irosit. Nu a trecut mult și mi-am pus capăt zilelor. Unii au plîns pentru mine dar nu au fost mirați. Era ca un curier sosit cu întîrziere dar sosit totuși. [În acel moment Ștefan aprinde o țigară. Domnul se uită curios pînă înțelege cum stă treaba.] - Nu erau narghilele pe vremea măriei tale ? Uneori mi se pare că dacă turcii aduceau tutunul mai devreme ne-am fi războit mai puțin. Există și o zicală: răbdare și tutun. - Tinerețea e nerăbdătoare. Chiar și a unui prinț. - Chiar dacă turcii se purtau bine cu coconii. - Am avut mult de învățat. Dar a fost și ceva greu. Ai auzit de Radu cel Frumos ? - Știu doar că nu era voinic ca Radu mamii. - Care Radu mamii ? - E un cîntec ce zice cam așa: „Nu-s femeie cu năframă / Să mă dau de bună seamă.” - Fratele meu era chiar așa, din păcate. O creangă uscată din familia Dracului. - O familie de viteji altminteri. De asta, de cîte ori m-am simțit încolțit m-am gîndit la Măria ta. Vlad: D-apu la Măria ta nu te puteai gîndi, ficior ? [Un surîs slab apăru pentru scurtă vreme pe buzele sale. Obrajii erau ca o albie uscată, plini de crăpături. Doar ochii mari, pătrunzători mai aduceau ceva răcoare pe fața aceea arsă.] - Și totuși, ce să caute la mine unul care își ia zilele ? Li s-a-ntimplat și oștenilor mei, nu zic ba dar au făcut-o ca să nu se predea nu de frică. Ștefan: Nu poți să-ți curmi zilele numai de frică. Măcar eu nu am fost ucigaș cu toate că mi-a trecut prin minte. Vlad: Uită-te și tu (e doar un fel de a spune): lumea a rămas tot cumplită și după mine. Tu ești dovadă. Nu știi ce urît, ce singurătate să tot dansezi ca un urs pe jăratic. Și pentru ce ? O, țară mîndră și îmbelciugată, pe ce mîini ai ajuns. Parcă văd aievea armia mea – furișați prin beznă ca niște stafii care agită steaguri obosite și moarte. În fața mea torțele luminau cărarea, malurile se clătinau ca niște lespezi de asfalt … Ne clănțăne’ dinții, lovim ca apucați de streche. Spaima se duce în mine bodogănind ca o găleată în fântână dar tot mă arunc în luptă cu oamenii mei. Dacă și celălalt pîlc ar fi făcut la fel am vorbi alte lucruri, mai vesele. Poate că nici tu n-ai mai fi aici, cine știe. Dar ei s-au ferit să se încleșteze cu turcul. Acum atît mi-a rămas : toate permutările iscusite ale măștilor, ale amintirii, tot acele victime prinse într-o plasă de păianjen fără păianjen. - Am băut și eu din acea volubilitate a golului, din negrul care se întrece pe sine dar mi-a ajuns. Mă gîndesc să merg și eu către apă. Sunt atîția care iubesc cascada aceea și se aruncă în ea pentru a se naște din nou. Sunt dornici să uite totul. - Niciodată nu m-am priceput la asta. Cum să dau uitării cine sunt cînd sunt os domnesc ? Parcă erai mai limbut odinioară. De ce taci ? - Cuvintele îmi zornăie prin minte ca pungile cu galbeni uitate înadins pe ulițele orașului, o bogăție fără folos. - Putem să ne clătim gura cu cuvinte, gustul de țărînă rămîne neșters. Bulgării de pămînt se rostogolesc într-un pîrîu peste leșul meu. Iată ce nu pot să uit. Nu se știe foarte clar dacă o să supraviețuiesc rod tulpini rodul dragostei cuiva din trecut Soarele străveziu se mișcă nostalgic ca o algă prin meduziul memoriei aroma zilelor se scurge pe acolo rotund un fulg de puf plutește deasupra buruienilor acoperite cu praf, indiferente |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate