Voi tortura încrezătoare geamul de la cabina de duș. Mă voi preface că plouă și voi deschide brațele. Gresia și faianța neagră vor produce ecoul (ucigașul de ferestre). Tu nu vei fi acasă pentru că nu va fi venit încă timpul să dai ochii, sau urechiile, cu talentul muzical pe care îl posed, în mod constant, atunci când intru la cabina de duș. Voi confunda, în mod conștient, celulita de pe coapse cu picăturile de la Niagara din baia mea. Mă voi preface că sunt frumoasă. Mă voi uita la picioare și mă voi închipui ca pe o sirenă. Îmi voi peria solzii cu buretele bufant, impregnat cu aroma de mere, la care sunt atât de alergică. Mă voi scurge, apoi, prin gura de canalizare, scurtă vizită la bazinul de reciclare a apei și, în cele din urmă, voi acosta în conducta cu apă rece de la chiuveta ta. Voi aștepta să ți se facă sete și să mă bei cu poftă nebună. Dar cred că eu voi rămâne pe gura paharului și mă voi evapora; aburi în bucătăria ta perfectă și ca o concluzie... fericirea aerisită a unei ferestre invers proporțională cu izbirea brutală de mustățile de sticlă ale vântului: așteptare întru precipitarea mea într-o boabă insignifiantă de apă.
Picăturile ploaie seamănă, în viziunea multor mari filozofi, ale căror nume nu au nicio relevanță, cu niște ouă. Mă voi înțepa în părul tău și-mi voi separa albușul de gălbenuș în ascuțimea unui fir de păr. Urmează secvența în care tu vei simți răceala mea pe scalpul tău fierbinte ca asfaltul smolit în plină secetă. ai mătreață. Mă voi prelinge ca un melc până când întreaga mea existență se va fi scurs sub hipodermă după ce printr-o incizie ar fi traversat epiderma și derma; și într-un sfârșit, destinația finală: creierii.
Campioană la patinaj artistic pe axonii neuronilor și cu sinapse înrolate ca patine, mă voi strecura pe adierile nostalgice ale valsului vienez în mintea ta. Ești conștient de invadarea propriilor gânduri. Îți verifici scalpul, mâna: Apocalipsa e încă învelită în obscuritate. Și totuși ceva te incomodează între emisferele cerebrale; nu e ceva străin pentru că noi nu suntem străini. Telepatia e următorul lucru ce mă electrucutează prin patine. Þie, însă, prostia nu pare să-ți provoace niciun șoc. Privilegiul de a fi telepatic nu te frământă într-atâta încât să treci indiferent pe lângă bântuiala mea prin toate colțurile minții tale (cam multe!). Atâtea cotloane și firide m-au derutat, provocându-mi amețeală și amintindu-mi că sunt claustrofobă. Deja m-am pierdut. Îți scuturi capul ca vrând să alungi un gând negru, sau poate vrei să scapi de paraziți. M-am dezechilibrat și, furată de curentul unui pârâiaș cu lichid cefalo-rahidian, m-ai condus inconștient într-o versiune redusă la scară mare a Camerei Oglinzilor.
Dacă aș fi acasă, aș auzi de sub duș telefonul implorând ajutor și aș țâșni ca arsă înspre el, știind că te gândești la mine. Dar tu ești prostuț, iar eu nu sunt acasă: robotul te dezamăgește profund.
M-ai încuiat la mansardă, în această Cameră a Oglinzilor minimalizată și ai uitat unde ai pus cheia. ca de obicei: uituc. Acest loc, sau poate ar trebui să-i spun "neloc", pentru că teoretic nu există, dar practic și tehnic vorbind e al dracului de real pentru că îl simt mustăcind când îl gâdil cu degetele de la picioare, distrată fiind ca la cinema de un film autobiografic, iar eu interpretând un personaj secundar. protagonistul: posibil să-l cunoști, l-ai mai văzut undeva, poate în market, la raionul de dulciuri. Sunt frumoasă. Păcat că filmul nu e o comedie romantică, ci doar o variantă prost regizată, dar bine jucată, a mult cunoscutului și discutatului "Titanic": titanic sfârșit. Numai că la momentul culminant (expozițiunea, intriga și desfășurarea acțiunii le-am pierdut: era coadă la floricele) nu mă înec în Atlanticul de nord, ci într-un Pacific al ceții, căruia nu-i pot distinge penajul, doar zborul.uitare. Tu mori, îți amintești? Eu plâng cu lacrimi forțate după tine implorând, în aparență, ca pâcla să mi te redea. Dar happy-endul nu e tocmai punctul forte al unei lumi dezolate și izolate de o cutie craniană cu malformații vizibile numai din concavitatea ei. Mă voi conforma și voi mima până la sfârșit o tristețe sfâșietoare. Deci acesta este deznodământul tragic. Interesantă partea cu "Ați urmărit filmul aristic...", dar mai ispititoare pare a fi distribuția; fără comentarii răutăcioase. Vei fi bocit destul, comemorându-mă. Gânduri funebre te vor întoarce-n patul tău cu apă pe ambele părți, iar afurisitul de robot se-ncăpățânează să le amplifice urletul în solitudinea dormitorului tău. alt univers. alt film. altă regie și cred că o cu totul altă distribuție dacă nu rulează filmul cu fata aceea amnezică.
Dar e târziu și nu-mi place să conduc noaptea: n-am fază scurtă; așa că prefer să mă materializez într-un vis și să mă las strivită de greutatea mâinii tale când îmi iau zborul pe gura larg deschisă: nu știam că sforăi. Pastilele de țânțari n-au efect dacă lași geamul deschis. Cel puțin el e fericit, dar eu mă împiedic (ai avut dreptate când mi-ai spus că sunt mototoală) de tocul ferestrei și cad pe capacul unui canal. Mai bine visul unui capac de canal decât biocip în capul tău. Și prefer să mă calce în picioare un câine vagabond aruncându-mă pe-o nară a canalului decât tu.
Reformatare de hard disk la bazinul de reciclare. conducta de apă caldă de la duș. "Micuța sirenă" rulează la cinematograf. robotul sforăind în receptor. niciun mesaj. făcând fericit geamul de la cabina de duș, eu.