... abia se-ncheiase colectivizarea gospodăriilor bieților țărani... au rămas fără nimic, aproape fără nimic... nu am fost martor ocular al nedreptăților făcute, dar din auzite, știu că au fost foarte multe. Pâmânturi, vii, care (căruțe), perechi de boi, vaci de lapte, turme și multe altele au fost confiscate, pardon, colectivizate... majoritatea femeilor satului au fost nevoite să lucreze la „cultura mare”; la această muncă direct sub bătaia soarelui, batjocura socialismului era și mai mare, anume, la o zi de muncă lumină, pontajul era între 30 și 60 procente... procedeu de retribuire aproape egal cu zero, randament pentru colectivist aproape zero, cât despre pensie... avea să fie, de doi lei...
... satul uitat parcă de toată lumea, așezat pe un mic platou între două dealuri, avea o stradă principală care dădea la asfaltul cu Bacăul, iar în partea opusă, dădea spre pădurea imensă, care și ea fusese confiscată proprietarilor, devenise a statului și era sub supravegherea pădurarului, el fiind funcționar executor al Ocolului Silvic (tot al statului)... tineri și copii, pe timp de vară, mergeau pe „furiș” să aducă „nuiele”, strânse în legături cât putea duce fiecare pe spate, atenți să nu dea față în față cu pădurarul... Magazinul satului, prăpădit și vai de el, numit ”cooperativă”, (făr’ să fi-nțeles vreodată de ce) nicidecum nu avea de toate...
... sărăcia începuse să se aciueze în sat... porumbul, grâul, zahărul dat de la” colectiv”(CAP) se termina repede... sărăcuțele noastre mame nici mămăliga nu o mai puteau face cum trebuia, de multe ori adăugau câte un pic de făină de grâu ca „să o sporească”, dar nu ieșea tocmai bună, pe placul copiilor... începeau, pe rând, împrumuturile din vecini, dacă eram norocoși... și eu am fost nevoit să bat pe la porțile vecinelor: ”Mătuș’Ileanîî! Mătuș’Ileannîî!!”... și așteptam să iasă din casă; venirea la poartă părea atât de lungă încât parcă-mi trecea și foamea... „m-o trimes mămaia sân’ dai un căuș dji făină dji păpîșoi păn’ când ’om ave-o sî ț-o dăm înapoi”!... era nenorocul meu că nici ea în acea zi nu avea de-o mămăligă mică, nicidecum să ne dea și nouă care eram cinci guri în casă.
Apoi am trecut pârâul, la fierăria satului: „Mătușî Vîrvarîî!” Mătușî Vîrvarîî!” Mă lătrau doi câini mari de după poartă; se-ncrețise pielea pe mine de frică; le vedeam colții printre scândurile gardului, din care mușcau vervoși din cale-afară... Cum m-a văzut, a și știut despre ce era vorba... „Lasî copchili, nu-n’ mai spuni, c-am prișeput... dă căușu la mini ș-așceaptî-mî oleacî”... Dulăii și-i liniștise, îi dojenise cu câteva vorbe, încât nu s-au mai apropiat de poartă, m-au lăsat să-mi revin un pic. După două-trei minute se-nfățisă la poartă cu căușul plin ochi cu făină, îmi dădu și doi biscuiți, apoi adăugă: ”Zî-i lu mă-ta cî nu-i nivoi sî ni-o gei înapoi, șciu cî n-are gi ungi”... Bucuros de parcă aș fi făcut o afacere, când încă mai vorbea, eu am și început să mănânc unul din biscuiți... printre înghițituri, i-am mulțumit în felul meu. Se vedea pe fața ei o aură de satisfacție... ajuns acasă, am dat mamei căușul cu făină, i-am transmis vorbele mătușii Vârvara, iar celălalt biscuite, l-am scos din buzunar împărțindu-l fraților mei... Un căuș de făină ajungea pentru doar două prânzuri...