Odată, Depe i-a zis lui Pepe că trebuie să facem o corabie cu vele subtile, adică să scoatem o revistă literară. Am întâmpinat multe opreliști și ne-am ales numai cu promisiuni de la toată lumea, inclusiv de la Casa de Cultură din Hunedoara, care nu reușea să aloce fonduri decât pentru ansamblul de dansuri. Noi eram un fel de paria care au avut tupeul să ceară în afară de o săliță la subsol (pentru desfășurarea ședințelor literare) chiar abonamente la unele reviste literare. …Mai mult, ceea ce a ofensat conducerea casei de subcultură a orașului a fost cererea subsemnatului pentru sponsorizarea unei cărțulii, gest privit ca un atentat la buna risipire a fondurilor…. Concluzia, eram un grup prea îndrăzneț, în plus, nici unul nu avea ISBN, nici un drept să intre sub egida USR. Poetul Eugen Evu avea „forța” să facă rost de bani pentru a sa revistă „Provincia Corvina”, noi nu. Ori noi vroiam să fim o grupare absolut nouă, care nu își dorește să publice amintiri de sertar și ”critică literară” semnată de același autor cu 3o de pseudonime, ne doream o revistă curată ca lacrima făcută de oameni tineri, conduși nu de dorința revendicării unei recunoașteri locale, ci din dragostea reală de literatură. Așa că am lăsat-o baltă. Dar nostalgia rămâne ca un purice intrat în ureche. Serile de jar, cu vânătoarea de leoparzi și grenade purtate la sub braț în zile de luni, când urâtul ne alunga de-acasă la Casa de Cultură din Hunedoara.… Ibe sau Depe, Ildy și de multe ori subsemnatul ținuserăm capul de afiș al întâlnirilor noastre: poezie, proză, discuții pe teme date, întâlniri cu alte grupări din Oravița, Simeria, Petroșani etc. La finalul celor două ore de dezbateri, ne risipeam fiecare în grupuri către casă, și alții, dornici de discuții mai tari, ne îngropam seara într-un local, apoi la câte unul dintre noi acasă, până dimineața la 5. Eram așa de buni prieteni încât ne împărțeam cărțile, camera și mâncam unul la celălalt. Într-o seară Pepe ne-a invitat să ne uităm la monseur Tarkovsky. El nu fuma și suporta fumul câtorva indivizi fără a ne spune că pe el nu îl deranjează fumul mai mult decât proștii. Dar cum toți eram prea veseli ca să pricepem asta, nu a fost nimeni care să observe scăpările micului „Katharsis”. Cineva povestește că un copil s-a închis din joacă într-un sicriu iar capacul a căzut lovindu-l de moarte. Vebe dă din cap că da, e foarte rău să te joci de-a scrisul.… Ibe, cel puțin, nu mai scrie fiindcă Arghezi a ieșit la 40, doar comentează și nu are rost să mai scrie fiindcă un alt Arghezi nu poate fi așa cum nu sunt 2 isuși. Atunci Enghe și Elo își comandă câte o votcă pentru întărirea spiritului și menținerea unei distanțe diplomatice față de actorul Pesă, devenit vehement, sau să uite clinciul pe tema poeziei lui Depe jr., confundată cu poezia lui Rilke.… Vebe, deși poate să bea, trece pe suc de portocale. Eu mă cam amețisem și nu mai știam cine a povestit faza cu sicriul dar n-am obiectat nimic, –realul conta. Seara se scurgea ca un ou spart și pe la mijlocul nopții, Enge și Vebe discutau ceva legat de poezia românească (optzeciști, etc.), cinematografie (de pe vremea lu’i răposatu’l) și Goran Bregovic (artistul al cărui sound eclectic a uimit zona balcanilor care l-a inspirat).… Atunci ia cuvântul Esde (care nu își lăsa geanta de pe umăr nici când stătea pe scaun) și ne spune că lui îi plac în mod special critica literară (Gheorghe Crăciun, de ce nici astăzi n-am aflat:) și apa minerală, iar aici Pepe Depe Ibe Vebe Enge și eu ne risipirăm sub mese de râs…. Ne doream un cenaclu fără legătură cu impostura, să propunem schimbarea numelor de stradă cu nume de cărți.… Dar nu putea fi așa: noi, cei care am trecut înnebuniți de viciul unei limbuții fără cusur pe spinarea ultimei întrebări, așa greoi, ca o vacă zdrobită de cererea masivă de lapte a națiunii, curgeam de fapt pe lângă fiecare lucru. – N-aveam parte de nimic, fiindcă nu ne-am înscris în vreun partid politic ca să avem parte, nu am stat în genunchi la fundul cuiva și asta te costă pe „plaiul mioritic”. Din 1998 și până în vara lui 2001, când a fost ucisă poeta Magda Kuhn (terminase dreptul și avea numai 25 de ani), Cenaclul Katharsis a fost pe culmile gloriei în orașul Hunedoara. Mai adaug aici faptul că ne vizitaseră sălița profesorul Victor Isaac (decedat) și poetul Iv Martinovici (decedat) împreună cu Carmen, soția lui, care s-a stins în 1999. Apoi, cu membri tot mai puțini, eram deja un tramvai stricat: treceam pe o linie pe alta: de la ceea ce sperasem la ceea ce nu era cu putință. Și atunci pot să certific existența acestui grup minunat –care a „știut” să dureze puțin și frumos precum formația ABBA –drept o victimă a unui nou sistem de represie, numit INDIFERENȚÃ. De-acum, amintirea noastră se poate duce la culcare, unde surse precum fericirea literară și naivitatea F.M. se prind pe undele ploii ca un bot de câine în gardul fabricii-de-cărămizi. Adică să dăm fiecare din copite câtă vreme alții dau din fund, să fim în groapa comună plină de îngeri decapitați (dar mai ales „neînțeleși”) pe care îi duce sisific la ceruri, zi de zi și noapte de noapte pasărea-mamifer - o gloabă care începe cu litera P ca și alt cuvânt care începe cu litera P.… Mda, o poveste second-hand, făcută din resturi de blugi tăiați și fuste ridicate pe lustră, unde poezia trebuie să fi fost conținută de dorințele nobile ale unei adolescențe puse la zid cu un cinism molcom, tipic ardelenesc...