Cele două inimi care au pus stăpânire pe ea erau într-o întrecere continuă și au istovit-o. Una o trăgea spre întuneric și înșelare iar cealaltă îi aducea lumină și pace în suflet. Lupta era aprigă și nu-i era teamă să fugă sau să renunțe, pentru că „cel ce va fugi de luptă va pierde în chip necesar libertatea împreună cu viața.” Arsenie Boca – Cărarea Împărăției
S-a trezit. Diminețile cu ferestrele deschise spre soare au îndemnat-o să alerge în întâmpinarea lor. Primul lucru pe care-l avea de făcut era să se privească în oglindă. S-a bucurat să se recunoască, după atâta vreme, pe ea însăși. Era fericită că sufletu-i era viu, mintea-i era întreagă, că era lipsită de patimi care să mai pună stăpânire pe ea, că nimic n-o mai tulbura și că, în sfârșit, și-a găsit liniștea. A închis o fereastră și trebuia să redeschidă o alta, mai spre răsărit, ca soarele să-i mângâie obrajii scăldați în lacrimi. Și mintea, și inima erau la unison.
Pășea mai sigură și mai stăpână ca niciodată.
„Poți să simți durerea ei? E aproape palpabilă? Tu crezi că s-a regăsit? Eu cred ca s-a pierdut pentru totdeauna. Alegând să rămână în "tren" cu trupul, dar sufletul a plecat să colinde..., iar în oglindă era numai umbra aceleia ce a fost cândva...” Veronica
„Rugăciunea minții în inimă sugerează cel mai bine
comuniunea în care ar trebui să fie cele două... Ce este mintea de una singură, decât înțelepciune rece și ce este inima fără minte, decât simțire fără țel..., dar o viață întreagă nu este de ajuns să găsim balansul inimă – minte... și atunci fiecare moment e atât de prețios pentru că face parte din experiența noastră unică de viată...” Anima