Când am considerat că Tușa Mimi a adormit, m-am ridicat din pat, mi-am scos geamantanul deja pregătit și apoi am ieșit încet din cameră fără să fac zgomot. Mă durea să o las așa pe mama mea adoptivă, dar viitorul meu era mai important. Îmi luasem bani suficienți să mă întrețin cel puțin două luni, până aveam să mă angajez.
Am pornit grăbit spre gară, luând un taxi. Într-un final am ajuns, mi-am luat un bilet spre Polonia și apoi am așteptat cuminte sosirea trenului. Știam că va fi un drum lung, dar merita. Trenul ducea direct la Varșovia, probabil poliția avea să mă caute tocmai în capitală, așa că următoarea locație era Radom, unde aveam să stau ceva timp, după care urma să zbor spre America. Bun plan, dar totuși simțeam teama cum îmi resuscitează sufletul. Am scos o țigară în timp ce așteptam, sperând că mă voi calma. După 30 de minute infinite de frământări a sosit și trenul. M-am urcat grăbit și am intrat în compartimentul corespunzător. Acolo se mai aflau un cuplu de bătrânei împreună cu nepoata lor, de vreo 7 ani. M-am așezat lângă fereastră, mi-am lipit tâmpla de geam și am închis ochii gândindu-mă la ce va urma. Timpul trecea atât de lent, iar vocea pițigăiată a fetei mă călca pe nervi, îmi sugruma auzul și îmi împrăștia gândurile în tot compartimentul acela, prea strâmt, fără a mai putea respira liber. Simțeam cum mă sufoc. Am ieșit pe hol, am deschis un geam și am început să fumez. Mă calmam ușor, în timp ce aerul rece îmi aerisea mintea., era o senzație plăcută, după care tânjisem preț de câteva ore.
După câteva minute am auzit niște voci care mă treziseră din transă. Erau doi bărbați, discutau destul de aprins. Am hotărît să-i ignor, dar glasurile lor atât de groase, fioroase și nervoase aproape că mă îngrozeau. Se certau din cauza unor afaceri neîncheiate. Unul dintre ei îl înjură pe celălalt, iar acesta îl lovi în ochi cu atâta furie până acesta căzu și păru să nu mai dea nici un semn de viață. M-am întors către compartiment, dar cel care îl lovi se aproprie și mă apucă de umăr. Eram speriat. De ce nu ieșea nimeni să facă ceva? De ce stătea toată lumea ascunsă?
- Stai puțin, băiete! Suflarea îi duhnea a băutură și ochii bulbucați îl făceau să pară un ca psihopat.
- Lasă-mă! Am strigat îmbrâncindu-l, apoi am alergat către compartiment, dar idiotul m-a apucat de picior și am căzut.
- Nu poți fugi așa! Trebuie să știu că vei tăcea! Nu e bine ce ai auzit!
- Nu am auzit nimic!
- Pe cine crezi că minți?
- Paza! Bărbatul a scos un cuțit și a încercat să mă înjunghie, dar i-am barat lovitura la timp și vrând să mă apăr l-am înjunghiat in inimă. În acel moment mi s-a părut că îi ies ochii din orbite, apoi se lăsă alunecând pe lângă ușa compartimentului, până ce atinse podeaua pictată cu sânge.
Eram speriat. Ce voi face acum? Nimeni nu mă va asculta. Așa se întâmpla mereu, cei mai mici nu erau niciodată crezuți. N-am avut niciun martor. Trebuia să fug. Trenul oprise într-o stație nu tocmai aproape de Varșovia, nici nu cred că eram în Polonia. Habar nu aveam. Am năvălit în compartiment, mi-am luat valiza și apoi am coborât, după ce am văzut cum doi polițiști și agentul de pază se îndreaptă către locul crimei întrebând dacă a văzut cineva ceva. La naiba! Amprentele mele se aflau pe cuțit! Trebuia să mă ascund, în câteva ore, aveam să fiu cu poliția după mine. Am alergat prin gară, apoi am luat un taxi cerându-i șoferului să mă ducă până la cel mai apropiat hotel. Am coborât, dar nu puteam rămâne aici, poliția mă putea găsi oricând dacă mă cazam la un hotel. Bagajul îmi îngreuna mersul, dar nu aveam încotro. Nici măcar nu știam unde sunt. Am citit pe un afiș un titlu scris cu litere mari negre, ce păreau adâncite în hârtia pe care erau însemnate:
"Circul YELLOW vine în Radom pe data de 15.03.1936. Oameni neobișnuiți vor fi aici să ne încânte privirile, acrobați, magicieni, lei, tigri și maimuțe".
Deci mă aflam deja în Polonia, în Radom.
Mâine avea să fie 15. Asta era singura mea șansă să scap de urmăritori. Deghizarea era singura mea scăpare! Trebuia să mă angajez la circ!
Am început să merg ca un nebun prin oraș fără țintă. Începuse să adie vântul, dar nu era neplăcut, aveam nevoie de asta, altfel mă sufocam. Eram transpirat, nervos și puțin speriat, iar vântul mă calma. Inspiram și expiram adânc, aerul rece fiind ca o alinare pentru plămânii mei intoxicați cu atâta nicotină. Am intrat într-un parc, m-am așezat pe o bancă și am răsuflat obosit...