Desprind ramuri, împletesc șuvițe,
în pumni strâng clipele grele;
nu vreau să le adulmec,
dar îmi intră prin gene.

Þipătul durerii cu licăriri adie,
se rupe puntea
dintre mine și lume,
plec capul în fața naturii
să simt pământul cum ucide.
Stelele ard cuvintele spuse,
umbrele nopții le înghite;
-Urmează-mă! spune o stea căzătoare,
prin viscolul tau poți atinge
măcar un fir de lumină.
Norii se zbat în palmele mele
cu privirea înghețată;
rup tăcerea...
mă arunc pierdută prin lume,
probabil voi învăța multe.