Aproape plâng, aproape râd, aproape-mi este dor de tine,
Deși covorul fără flori, destinul l-a pierdut prin univers,
Această pată de culoare, ce noi credeam că ne-aparține,
Durerea altor pași pierduți, de-a lungul anilor a șters.

Zadarnic fruntea câteodată, se-ncruntă când apare-un rid,
Dorind să fie neschimbată, ca tu s-o recunoști când ai să vii,
Ar fi de-ajuns ca pleoapele întâmplător și lin să le deschid,
Și vei afla cât ai pierdut, de când mă uiți, de când mă știi.

Mi-ai construit din umbre o cetate să pară totul ca un vis,
Și-ai dat nemărginirilor un sens, un capăt de iubire,
Lăsând închisă poarta către suflet, uitând ce mi-ai promis,
Iar treptele ce duc la el, au putrezit în trista-ți fericire.

Aproape, toate-mi sunt aproape, doar tu pe undeva mai plângi,
Pe gene-mi nige vântul, chemarea brațelor ce m-au pierdut,
Te rog, redă-mi destinul și vino, gesturi vechi să-mi strângi,
Fără covor, fără culoare, te rog din nou să-mi redevii trecut.