... dogarul satului era bunicul meu din partea mamei. Avea atelierul de dogărie într-una din cămăruțele șopronului, prima de lângă poarta ce dădea către pârâu. Mulți îi spuneau ”Moș Butoi”, asta pe vremea când aveam doar cinci, șase anișori; apoi, dintre tinerii care se-ntorceau în sat, cei care fuseseră pe la școli pe la orașe, l-au numit ”Nea Butoi”. Numele acesta se pare că i se potrivea mai bine; toți oamenii satului, pe la lumătatea lunii august, aduceau butoaiele la reparat...
... pentru noi, nepoții lui era o adevărată bucurie, aveam ocazia în acea perioadă să ne jucăm și în alte feluri: ne ascundeam prin butoaie, ne băgam în butoaiele răsturnate și ne rostogoleam în ele. Bunicul săracu’ ne certa în felul lui, doar că noi eram o armată de nepoți și nu prea putea să ne țină piept la toți... așa se-ntâmpla de multe ori să le stricam chiar de tot... erau doar de reparat. Când le repara, stăteam de multe ori pe lângă el, cu plăcere. Îl ajutam cum puteam mai bine, știind că o parte din stricăciune o provocasem eu... ”Na! Spuni tu Sîlvi, acuma și mă fac eu cî-i strîcat gi tăt? Pisci trii săptămîni trăbi sî i-l dau bun gi țînut jinu’ în el la a’ lu’ Mosorel.” Din grămada de doage destrămate a butoiului cu care ne jucasem, a luat mai întâi fundurile și s-a uitat la ele. ”Norocu’ nostru! Fundurili încî-s buni! Doar șepu-i rupt gi voi, copchii fărî astâmpăr! Am sî vă-nveghii eu minci-odatî sî nu mai îni fașițî strîcăciuni.” Dar o spunea cu zâmbetul pe buze... era sigur că noi ne vom face de cap, spre necazul lui, și-n următoarele zile. A pus mâna pe cele șase cercuri, le-a verificat la îmbinătura cu nituri mai întâi și apoi jur împrejur... ”Șî șercurili-s buni... acuma sî vigem doajili! După ce a pus și cercurile lângă perete, rezemate aproape de ușă, cu un semn pe ele ca să nu le-ncurce cu cercurile de la alte butoaie desfăcute mai înainte, a trebuit să-i dau doagă cu doagă la mână, să le observe pe fiecare-n parte. Cât timp el examina câte una, eu îi urmăream mișcările mâinilor, ochilor și expresia feței. Începusem să-nțeleg ce avea să spună chiar după cum reacționa în momentul controlului doagei... ziceam către el ”asta treși!...asta treși!” Când vedeam că își clătina capul încetișor sau își mușca ușor buza de jos în semn de numulțumire, înțelegeam că era vorba de o defecțiune, ceva de reparat... ”Ne-i dat gi-nțăles cî nu-i ghini! Și ari doaga-’iasta?” Aplecând doaga la înălțimea ochilor mei, îmi arăta cum doaga era ruptă, plesnită la jumătate. Îmi explica apoi care pot fi cauzele plesnirii doagelor. Începea cu pregătitul trunchiurilor de stejar pentru crăpat, cu cioplitul lor... și tot așa, toate operațiunile până la confecționarea doagei finisate.
Doaga ruptă trebuia înlocuită. Avea destule materiale de rezervă. Parcă știa locul de unde avea să ia tocmai bucata de lemn de care avea nevoie... puse mâna pe trei scânduri mai înalte, le trase un pic spre el și de după ele scoase o altă scândură, cioplită gata... ”Uici-o! O vezî? Parcî-i a lui, numa’ cî-i mai nouî! Dă-ni șerăstău’ sî o scurcez gi la capătu’ ista cari ari douî șioturi!” Executam imediat ceea ce îmi spunea... țineam cu amândouă mâinile de doaga pe care o așezase între coarnele caprei de lemn, deși nu ar fi fost nevoie... se bucura când vedea că stau pe lângă el să-nvăț câte ceva... Odată finisată doaga, începea reconstrucția butoiului ”risipit”... A luat un cerc mic din cele șase și o doagă, apoi mi-a zis: ”Acu’-i acu’! Dă-ni cîrligu’ șeala gi șer!” Era un fier îndoit în formă de „U”, în a cărui deschizătură trebuia să stea strîns cercul și doaga... dădeam la mână apoi alte doage. Era foarte îndemânatec. Treaba îi mergea repede. Cerea alt cârlig de fier și alte doage, până ce le terminam pe toate...”Acu’ și ni fașim? Uici cît loc gol o rămas?” El știa ce era de făcut... încet, cu atenție deosebită, făcea să coboare cercul în jos, astfel încât alătura doagele una de alta. Odată unite doagele, greul era trecut. Îi dădeam la mână cercul mijlociu pe care-l împingea ușor cu mâna în jos; după ce făcea aceeași operație și cu cercul mai mare, îmi cerea ”Ia! Acuma-i gi folosît păpușa șî șiocanu’. Dă-ni mai întăi păpușa ș-apoi șiocanu’ șeala gi-acolo.” Îi cunoșteam toate sculele atelierului. Știam în ce locuri erau dosite sau atârnate pe peretele de lut galben nevăruit vreodată. Și începea să coboare cercurile forțat, folosind cele două unelte. ”Clo-cioc, clo-cioc, clo-cioc”, îngânam eu zgomotul loviturilor pe care le dădea el de zor. Îmi zâmbea... A-ntors butoiul cu partea cu cercuri în jos... I-am dat la mână rând pe rând celelalte cercuri în ordinea pe care o-nțelesesem deja. Le-a pus repede... cât ai zice pește, cum spunea expresia de rapiditate folosită de săteni. După ce l-a strâns cu cercurile, mi-a cerut gărdinarul ca să facă gardina la doaga nouă... când gardina era gata, slăbea cercurile pe o parte și punea unul dintre funduri, mai întâi cel fără gaura pentru cep, tot cu ajutorul unui cârlig special, un clește cu trei brațe... O făcea în felul acesta cu rostul pe care-l cunoștea bine... știa de cepul rupt de noi la joacă. ”Vezî? Aproapi cî-i gata tăt, nu?” eram bucuros și parcă nici nu-mi venea să-mi cred ochilor. ”Ușărnicule! Șepu’ gi la fund l-aț’ rupt! Șî șel gi la răsuflătoare! Șel’ gi la vranî cred cî l-aț’ cherdut pin ogradî. Ia duci șî-l cautî!”... mă-ntorceam fără cep. Câțiva dintre noi copiii ne făcusem de joacă cine știe cum și cu cepurile butoaielor bunicului... nu ne scăpa nici o ocazie de joacă... ”Hai sî ci-nvăț sî fași șepuri, vrei ?” eram bucuros tare când mă solicita. Pentru fundul butoiului alegea un trunchiuleț de lemn de corn, esență tare; când vinul era pe terminate în butoi și nu se mai putea scoate cu furtunul, pe deasupra, se folosea scurgerea pe la cep. Trebuia folosit ciocănelul pentru a-l bloca bine în lemnul fundului butoiului... ”Uici! Pentru fund, șepu’ trăbi sî șìi oleacî mai lung... cam gi-o șchiopî. Ãl tai la lunjimea-’iasta, apoi ăl supțîiez’ cu cuțîtu’ gi la jiumătaci-ncolo! Ãl laș’ oleacî bont la capît, cî nu trăbi sî-nțăchi pi nìmini doar!” Îmi dădea lemnul scurtat și cuțitul... nu ieșea pe placul lui. ”Giocamdat’-îi doar ghinișor!... uici-așă trăbi s-arăci la urmî!” Avea mână de profesionist... Cepul făcut de el parcă era ieșit din fabrică.... ”Uice-l pi nenicu’ butoi! Ãl vezî cum stă cu șepușoru-n sus?” mă-ntreba înainte de a-ncepe confecționarea celorlate două cepuri... Răsturna apoi butoiul în așa fel încât să fie cu găurile date-n doagă deasupra... puneam două surcele de-o parte și de cealaltă, ca să nu se miște.
Răsuflătoarea era o găurică mai mică, folosită doar când se scotea vin mai mult „pe cep”; se scotea cepul răsuflătorii ca să permită butoiului a respira, altfel, vinul nu curgea bine. Se dădea gaura răsuflătorii cam la zece centimetri de gaura mare pe care sătenii o numeau „vranî”. Cepurile acestor două găuri, răsuflătorii și vrănii, bunicul le confecționa din lemn de tei, lemn de esență moale, ușor de prelucrat. Erau mult mai scurte. Ca grosime, răsuflătoarea o puteai acoperi cu degetul cel mic de la mână, iar vrana, era cam de mărimea unui ou de găină... Tot el finisa și aceste două cepuri din urmă... a scos și cepul ce-l pusese mai devreme. ”Acuma dă-l ge-a dura-dura pănî lîngî fîntînî”... îl împingeam cu amândouă mâinile, conducându-l drept, printre celelalte butoaie din curte, de-o parte și de cealaltă a cărării de pe mijlocul curții. Lângă fântînă, mi-a arătat și axplicat cum se așează butoiul pe căpătâie, blocându-l să nu se răstoarne...”Þîni minci și ci-nvațî ’nea Butoi gispri butoi... butoiu stă ghini cu șepurili-n sus”... Am înțeles că era vorba de cepul răsuflătorii și cel al vrănii. Îmi vorbise în repetate rânduri de rostul fiecărui cep în parte... trebuia să-l umplu apoi cu apă, să se umfle. Avea să-l mai verifice din când în când...