agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1722 .



Secolul XXII. Iminența totalitarismului?
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dan85 ]

2010-04-26  |     | 



Istoria modernă ne-a oferit, cu prisosință, dovezi ale insuficienței sistemelor politice caracterizate prin totalitarism, regim ce reprezintă expresia ultimă a centralizării puterii politice și, uneori, economice într-un stat, astfel încât exercitarea acestor prerogative devine, într-un mod inevitabil, privilegiul unei elite, al unui grup de persoane bine delimitat, iar cea mai importantă rațiune a acestora nu este alta decât conservarea și perpetuarea autorității pe care au dobândit-o și, implicit, a structurii puterii pe care, cu toții, o constituie.
Însă principalul motiv pentru care totalitarismul este dezavuat decurge din faptul că fenomenul centralizării puterii într-un stat este unul nociv în sine, dat fiind că grupul care își rezervă dreptul exercitării autorității o face, întotdeauna, în dauna majorității cetățenilor – acestora li se impune o direcție de guvernare pe care ei nu o aprobă, dar nu au posibilitatea de a o răsturna. Prin extensie, nicio formă a totalitarismului nu poate fi calificată drept dezirabilă, ori legitimă, deoarece interesele unui grup izolat de indivizi – cei care alcătuiesc elita politică –, chiar dacă ar putea, cumva, să se afle în acord cu cele ale majorității – fapt care nu este posibil –, și-ar pierde atunci însăși condiția articulării lor ca ideologie, deziderat al unui grup specific. Mai precis, nicio grupare politică ce pretinde a acționa în interesul majorității nu poate avea o motivație suficientă pentru a se delimita, izola de acea masă a cetățenilor pe care dorește să o servească, atribuindu-și anumite privilegii și drepturi pe care majoritatea nu le posedă. Considerăm de la sine înțeles faptul că orice elită politică servește în primul rând interesele statului, care nu reprezintă altceva decât interesele cetățenilor săi, deoarece cetățenii sunt aceia care alcătuiesc statul, și nu elita politică – ea reprezintă doar aparatul administrativ al acestuia.
Însă într-un stat totalitar dinamica este cu totul alta: elita politică se va separa întotdeauna de societatea ca atare, tocmai pentru că dezideratul său nu corespunde cu cel al majorității – ea nu acționează în virtutea binelui comun, ci în favoarea propriilor necesități, urmărind cu perseverență chiar menținerea acelor privilegii care o delimitează de restul majorității. Astfel, scopul elitei politice nu poate fi binele comun, ci propriul său bine, iar pentru înfăptuirea acestuia ea caută să-și afirme, prin orice mijloace necesare, legitimitatea sa în fața cetățenilor. Elita politică nu se poate afla, așa cum se afirmă teoretic, în slujba cetățenilor, căci orice acțiune prin care ar consolida drepturile, avantajele celor din urmă, conduce, de fapt, la diminuarea, anularea privilegiilor sale de grup, la disoluția, dezagregarea elitei politice însăși, la dizolvarea acesteia în masa societății, fapt pe care elita caută întotdeauna să-l prevină.
Pentru a exemplifica acest fenomen atipic, al elitei politice care acționează în dauna majorității cetățenilor, vom supune analizei două sisteme sociale diametral opuse: comunismul și, desigur, capitalismul. Însă, înainte de a continua, trebuie să remarcăm un fapt destul de neobișnuit: în opinia comună tocmai primul dintre acestea – comunismul – tinde să fie considerat drept un regim totalitar, spre deosebire de capitalism, pe care marea majoritate a indivizilor îl asociază, într-un mod destul de straniu, cu forma unui guvernământ democratic. O asemenea deformare a percepției se impune a fi analizată mai îndeaproape.
Avem în această ecuație patru termeni deosebiți: totalitarism – termen pe care l-am detaliat anterior –, democrație, comunism și capitalism.
Democrația este o formă de organizare a societății ce recunoaște suveranitatea poporului și dreptul acestuia de a lua parte la viața politică a statului, fiind, din acest punct de vedere, opusul totalitarismului care exclude implicarea cetățenilor în chestiunile politice. Într-o democrație, dreptul cetățenilor este preeminent, pe când în totalitarism aceștia sunt doar instrumentul guvernării, fiind reduși la condiția în care sunt obligați să execute directivele impuse, indiferent dacă le aprobă sau nu.
Comunismul a fost definit în maniera cea mai explicită de către teoreticianul său de frunte Karl Marx, unul dintre cei mai influenți gânditori în acest domeniu: „(...) comuniștii pot rezuma teoria lor în formula: desființarea proprietății private”, cu amendamentul că prin sintagma „proprietate privată” se înțelege, de fapt, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. (Manifestul Partidului Comunist, Karl Marx, Friedrich Egels, Editura Nemira, București 1998, pag. 25)
Spre deosebire de sistemul comunist, capitalismul promovează o formulă opusă: proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, ceea ce face ca cele două sisteme să fie antitetice și, desigur, ireconciliabile, singurul lor element comun fiind mijloacele de producție propriu-zise, a căror administrare cele două și-o dispută.
Teoreticienii capitalismului susțin legitimitatea proprietății private a mijloacelor de producție, astfel și a capitalului pe care îl generează, pe când comuniștii afirmă că acestea ar trebui, de fapt, să fie proprietate comună. Pentru a-și susține punctul de vedere, Marx oferă următorul argument: „Capitalul este un produs colectiv și nu poate fi pus în mișcare decât prin activitatea comună a numeroși membri ai societății, ba chiar, în ultimă instanță, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societății.” (Op. cit., pag. 25) Dat fiind că acesta – capitalul – este un produs colectiv, este drept ca toți cei care au luat parte la producerea lui să beneficieze de rezultatul muncii lor.
Să presupunem următoarea situație ipotetică: o fabrică de produse textile este, fără îndoială, un mijloc de producție susceptibil de a genera un anumit capital, iar asupra corectei gestionări, repartizări a acestuia, un capitalist și un comunist dezbat următoarele: „Este drept ca această fabrică să fie proprietatea mea, iar principalul beneficiar al câștigului pe care îl produce să fiu eu, în calitate de proprietar.” În replică, spre deosebire de capitalist, comunistul afirmă: „Mai drept este încă, să fim cu toții asociați, iar fabrica și, implicit, câștigul pe care îl produce, să fie proprietate comună, de care, cu toții, să beneficiem în mod egal.” Examinând cele două puncte de vedere, nu putem conchide nicidecum că opinia comunistului nu ar fi democratică, ci dimpotrivă, tocmai capitalistul se apropie cel mai mult de formula totalitaristă, deoarece el tinde, în dauna majorității, să acumuleze pentru sine însuși întreaga putere și, implict, beneficiile pe care aceasta i le procură.
Societatea secolului XXI este, fără îndoială, una care se conformează principiilor capitalismului, cu toate că acest sistem este incompatibil cu ideea de democrație, iar acest fapt devine cu atât mai evident odată ce observăm că, în ordinea actuală, marii deținători de capital beneficiază de mult mai multe drepturi și avantaje, inerente poziției privilegiate pe care o dețin – aceea de proprietari ai mijloacelor de producție –, care le sunt cu bună știință refuzate cetățenilor de rând.
Fără a avea posibilitatea de a acumula un capital semnificativ, acesta din urmă – cetățeanul – este redus la condiția de subordonat, instrument al marelui capitalist, care îl folosește în vederea realizării propriului câștig, fără a-i oferi însă o justă remunerație a serviciilor sale, deoarece aceasta ar implica, inevitabil, o diminuare a profitului său.
Corolarul acestor considerații este, într-un mod surprinzător, desființarea treptată, dar iminentă, a micii proprietăți private, care este asimilată de către marile formațiuni economice. Fenomenul este, de fapt, o rezultantă a desființării oricărei autonomii a proprietății, prin impozitarea acesteia. Spre exemplu, oricare bunuri imobile pot fi obiectul proprietății unui individ doar atâta timp cât el poate achita impozitul aferent acestora. În cazul în care individul în chestiune nu poate efectua plata prevăzută prin lege, el va fi declarat insolvabil și, în cele din urmă, va fi expropriat pentru a se acoperi cheltuielile pe care le implică faptul de a deține o proprietate.
Un alt aspect al acestei legislații rămâne însă insesizabil: cetățeanul de rând este constrâns să muncească, de multe ori primind un salariu necorespunzător, pentru a-și acoperi singur aceste cheltuieli, pe când marele capitalist îi constrânge pe alții – cetățenii – să îi achite cheltuielile, mai mult încă, el obține chiar și un profit considerabil în virtutea acestui sistem. Însă, bineînțeles, constrângerea pe care o suportă cetățenii din partea capitalistului este prevăzută chiar de către sistemul însuși, astfel că nu se poate afirma că cetățenii sunt „forțați” să lucreze pentru marele proprietar al mijloacelor de producție, ci doar că nu au altă alternativă – sistemul este astfel articulat încât să nu le ofere nicio altă posibilitate.
În sistemul capitalist, condiția cetățeanului de rând este anume calculată, prevăzută astfel încât el să nu dețină nici măcar o minimă autonomie față de stat și, implicit, față de marii capitaliști. Pentru a-și putea asigura existența, el trebuie să intre în slujba capitalistului ori a statului însuși – condițiile angajamentului sunt, oricum, similare –, pe când capitalistul ori statul, pentru a exista, trebuie, într-un mod inevitabil, să îi aservească pe cetățeni.
Privind lucrurile din această perspectivă – a exploatării cetățeanului –, devine imposibilă susținerea tezei ce afirmă că, de fapt, elita politică ar servi, cumva, interesele majorității, ori, cel puțin, pe cele ale statului. Dimpotrivă, tocmai cetățenii au fost dintotdeauna aceia care au servit elita politică, iar acest antagonism de clasă nu a fost depășit încă.
Analizând aceste considerații, ne putem întreba ce viitor se prefigurează în ceea ce privește condiția cetățeanului de rând?
„Lumea modernă pare a se îndrepta în prezent spre o soluție asemănătoare celei din Antichitate: o ordine socială impusă cu forța, care să reprezinte voința celor puternici, și nu speranțele oamenilor de rând.” (Sir Bertrand Russell, Istoria Filozofiei Occidentale, volumul II, Editura Humanitas, București 2005, pag. 10)
Totalitarismul care îi incumbă formulei capitalismului a fost, deocamdată, atenuat de relativ decentele mijloace de existență aflate la dispoziția cetățenilor; dar, dacă vreodată această aparență a bunăstării generale se va estompa, decalajul claselor sociale nu va mai putea fi tăgăduit cu ușurință, iar oamenii vor fi obligați să depășească starea de ignoranță în care se complac în prezent, și să conteste în mod deschis acest sistem care nu este altceva decât o continuare a societăților de tip sclavagist, cu singura diferență că cetățenii au libertatea de a se vinde ei înșiși capitalistului care plătește cel mai bun preț pentru serviciile lor, fără a fi depășit însă această paradigmă. Posedând mijloacele de producție, acesta – marele capitalist – îi posedă și pe lucrătorii aferenți.
Factorul care asigură perpetuarea acestei structuri este aparenta legitimitate economică pe care o îmbracă relațiile implicate de un astfel de sistem social, legitimitate care, pe măsura trecerii timpului, devine tot mai dificil de contestat.
„Dinastiile politice au dispărut, pe când cele economice supraviețuiesc. Eu nu argumentez aici nici în favoarea, nici împotriva tratamentului diferit al celor două forme de putere; semnalez doar existența lui și faptul că majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de el.” (Op. cit., pag. 136)
Viitorul, așa cum îl putem anticipa, nu oferă, din nefericire, niciun indiciu asupra diminuării acestor antagonisme de clasă.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!