Noica, bunul păstor

Îmi propun ca vorbind despre Constantin Noica să nu vorbesc despre mine, deși știu că acest lucru îmi este cu neputință, fiindcă am de mult sentimental că bună parte din felul în care gândesc și apreciez lumea i se datorează lui. Nu vreau să spun că gândesc ca el, Doamne ferește, nu-mi pot trăda megalomania de la primele rânduri, ci doar că aș fi vrut, când l-am cunosct, să știu și eu ce știe el (să cunosc) și să mă port aidoma. Știam că este imposibil, dar am încercat. Voi scrie, așadar, ce am auzit și ce am înțeles eu de la Constantin Noica, nu cum gândea el. Pentru ce-i care vor să-i cunoască gândul, așteaptă în raftul bibliotecilor cărțile lui, pentru a fi citite, recluate sau adnotate.
Așadar, după procedeul scriitorilor realiști, să începem: într-o seară de primăvară a anului 1973, când cerul senin părea că alungase definitiv gerul și lăsă natura să-și revină la matcă, să renască și să poată încolți viața… Nu, nu este bine, deși cam așa era. Dar tot ce ține de Noica mi se pare că stă sum semnul lui cam așa era, în ciuda gândului său bine organizat și a cuvântului care părea că a fost căutat îndelung.
Auzisem despre Constantin Noica încă de pe vreme când începusem facultatea de filologie la Cluj. Ardealul, de la care ni se trag multe lucruri trainice, trimitea unui juvete ca mine nu numai undele de izvor ale Oltului, ci și sunetele unui nume care mi se părea familiar, dar și ciudat. Cu prenumele Constantin eram obișnuit, îl purta chiar bunicul meu patern. Numele Noica mă punea în dificultate, nu mai auzisem de nimeni care să-l poarte. Cred că am încercat și o glumă stupidă de genul: „noi ca noi merge, dar noi ca Noi-ca este mai greu...” (Mai târziu, am aflat de la el că numele de familie ar trebui pronunțat cu accent pe ultima silabă, și că ar fi feminininul lui Noică).
Era anul 1964, deținuții politici fuseseră eliberați din închisoare, iar cei tineri primiseră dreptul să-și reia studiile universitare sau să le înceapă. Era și cazul colegului Virgil Bulat, care povestea cu venerație despre Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Adrian Marino (doar de cei trei îmi amintesc, el numea și alții), dar eu nu prea înțelegeam despre ce este vorba, fiindcă în Băileștiul copilăriei mele obsesia nu erau temnițele comuniste, ci teroarea din libertate: cotele, impozitele, împuterniciții cultelor. După ce m-am transferat la universitatea bucureșteană și i-am cunoscut pe Dumitru Stanciu, Horia Popescu, Radu Mihăilescu, Marcel Petrișor am început să pricep că între teroarea din închisoare și cea din afară, marea închisoare a României, erau diferențe enorme. Peste ani, m-am împrietenit cu Florin Constantin Pavlovici de la care – cu mult înainte de prăbușirea sistemului și publicarea excepționalei lui mărturii din cartea „Tortura pe înțelesul tuturor” – am auzit despre fapte și întâmplări care-mi dădeau o imagine, evident firavă, despre lagăr. Firavă fiindcă abjecția umană a acelor vremuri depășește puterea închipuirii.
Astfel se face că atunci când sculptorul și poetul Mihai Olos, aflat în vizită la mine acasă, mi-a spus că are o întâlnire cu domnul Noica, la Casa scriitorilor, și că m-ar putea lua și pe mine, nu am așteptat a doua invitație. Eram de-acum băiat mare, cum ar fi zis Nicuță Tănase, publicasem și eu două cărți la Editura Cartea Românească - volumul de versuri „Duhul Pământului” și un eseu despre Mihai Ralea. L-am întrebat pe prietenul Oros dacă pot să-i ofer domnului profesor o carte cu dedicație. Mihai, care-l cunoștea bine, făcuseră împreună chiar o excursie prin Nordul României, m-a sfătuit să nu iau volumul de versuri, că domnul Noica nu prea iubește poezia, dar... Cum și cât o iubea sau nu, voi vorbi poate mai târziu.
Iată-ne la masa de la invidiatul restaurant-cantină de pe Calea Victoriei. Ca să ne vadă eventualul cititor, dau mai întâi vârstele: Noca – 64 de ani, Olos – 33 (cifră magică), eu – 29 (cifră fără semnificație). Mihai, pe lângă că era un tip frumos și talentat, mai era și umblat prin lume – ajunsese la Roma îmbrăcat în haine tradiționale, prezentându-se dac (sau fiind luat ca atare), încât s-a scris în presă că ar coborât de pe Columna lui Traian. Eu nu știu cum eram: privesc, scriind aceste rânduri, o fotografie de epocă și, ca într-o vorbă a lui Călinescu, mă întreb cine este tipul care se uită la mine.
Dar Noica? Ehe, he, cum ar fi behăit Marin Preda, he, hehe! Îmi era antipatic (eram tânăr și fără minte, nu vă grăbiți să mă judecați, partea a doua din autocritică e valabilă și acum). Îmi era antipatic fiindcă nu mai văzusem așa ceva. Aveam impresia că mă privește (mă cercetează, aș zice acum) și vrea să-i spun cine sunt, dar fără să mă întrebe, iar eu nu prea știam cine sunt. Și vorbea cumpătat, rostea cuvintele clar, dar nu declama, nu le rotunțea precum actorii; nici nu le dădea drumul lăsându-le să se rostogolească precum pietrele. Eu ce puteam să fac? Tăceam și mă miram că spusele lui erau foarte interesant, dar parcă așa ceva știam și eu, însă când voiam să repet în gând ce auzisem, nu puteam reproduce. Eram plin de prejudecăți: îi observam nasul acvilin, de pasăre, iar eu auzisem că oamenii cu nasul coroiat (oribil cuvânt) sunt răi. Îi cerea lui Mihai Olos să încerce să trimită nu știu cui schițele unor desene făcute de el, spre un oraș planetar, care să dea sama de rostul românesc. Nu vedeam nicio legătură între pătratele lui Mihai - unul în prelungirea altuia, apoi unul peste altul, crescut în umbră - și bârnele care se împlineau la colțuri în temeliile caselor din lemn de la munte. Dar mai păstram niște sechele de bun simț din familie și mă foloseam de ele: când nu știi, taci. Abia mai târziu, am aflat de la Marin Preda că mai este o variantă: „când nu știi un lucru, întrebi!”
Fotografiile pe care le-am văzut, instantanee sau portrete ad-hoc, nu seamănă cu Noica. Singura care-mi amintește de el este a unui domn îmbrăcat în palton. I se vede doar spatele și i se citește coloana vertebrală... Doar n-o să credeți că țin minte ce am mâncat și am băut în acea seară. Știu însă ce am mâncat și am vorbit la următoarea întâlnire. Căci s-a petrecut ceva care-l definește. M-a căutat, deși nu făcusem schimb de telefoane sau de cărți de vizită, eram, totuși, întro perioada a preistoriei, nu existau Societăți cu răspundere limitată (S.R.L.), în care toți suntem directori generali, chiar dacă nu avem nici-un salariat la firmă. Presupun că îi spusem la întâlnirea de la Uniunea Scriitorilor că am lucrat la revista „Flacăra”, de unde m-am transferat la revista „Tribuna României”, ca să scap de Adrian Păunescu, care voia să facă din mine un adevărat ziarist, ceea ce mie nu-mi suna bine... Acum intrăm în fantastic: domnul Constantin Noica a sunat la redacție să mă întrebe dacă am timp să stăm puțin de vorbă, iar dacă da, îl pot găsi între ora 13-13.30 la un local aflat pe bulevardul 6 Martie (studenții îi ziceau „Șase a treia”, acum se cheamă Regina Elisabeta, iar clădirea găzduiește un cazinou). Sigur că aveam timp, ai timp berechet când ești tânăr, așa crezi. Când am ajuns acolo, Noica stătea singur la masă și „servea” meniu fix – șapte lei și cincizeci de bani. Am fost șocat. O dată pentru că-l vedeam mâncând (iar în mintea junelui care eram filozofii trăiau cu aer, nu spun chiar că-i bănuiam că se hrănesc doar din idei). Altă surpriză era calmul cu care mânca. Nu o făcea ca boierii (văzusem prin filme ceva în acest gen), nici ca țăranii (aici eram doctor în științe: îi privisem pe bunicii mei și pe mulți alți țărani, acasă la ei sau la câmp). Mânca încet, ca o țărancă grijulie să nu trezească pruncul care doarme alături. A treia nedumerire provenea din sărăcia mesei (erau bucate care costau șapte lei, salariul meu fiind atunci apropape 2000 de lei) și m-am supărat pe „neamul nevoii”, care-l lasă pe un om de valoarea lui să mănânce la un fel de cantină a săracilor, fie ea și în centrul Capitalei. Nu știu dacă nepăsarea față de valori este specific național, dar prea am citit despre personalități care au fost nevoite să supraviețuiască în locuințe insalubre, cu lefuri îndestulătoare, să aștepte (?) îngăduința puternicilor zilei, de parcă n-am fi ieșit din conceptul romantic în care geniul trebuie să sufere ca să creeze. O fi așa, dar eu tot cred că stabilitatea materială, liniștea, lipsa de obsesii pentru traiul zilnic îți lasă puțin timp pentru căutările minții, pentru a pune verbul „a lucra” la treabă, cum ar zice același Constantin Noica. Aș fi vrut să-l invit să mergem la un restaurant ca lumea - mai erau câteva în oraș, mai era chiar „Capșa”, rebotezată „București” – dar mi-a fost rușine. După ce ne-am cunoscut mai bine, am îndrăznit, iar de câteva ori am mers împreună la „Athene Palace.” Nu mă întrebați cine a plătit și cât, căci nu țin minte, oricum nu doar eu.
Am terminat de mâncat (cerusem și eu ce alesese el) și am comandat cafele, care nu erau în meniu. Și s-a aplecat spre scaunul liber de lângă el, a deschis geanta, a extras o carte și a așezat-o pe masă. Era volumul pe care i-l oferisem cu dedicație: „Mihai Ralea, vocația eseului”, dezvoltarea tezei mele de licență, pe care o pregătisem avându-l conducător științific pe profesorul Eugen Simion. A lăsat-o să doarmă lângă el, iar eu cred că am început să transpir. Nu spun clar că am traspirat, fiindcă îmi amintesc de o vorbă de duh a prietenului Florin Constantin Pavlovici care zicea, în nu știu ce context, că doar neamurile-proaste transpiră! Dar precis aveam emoții. Așteptam să-mi spună ceva despre carte, dar el avea alte gânduri. M-a întrebat din ce familie provin și dacă am vreun preot printre înaintași. Nu aveam. Eram (și mai sunt încă), nepot de țărani și fiul unor meseriași: mama brodeuză și tata „patronul” unui atelier de mobilă, binalist, cum aș putea acum ca să mă laud. A pornit a vorbi rar și calculat. Eu mă cam grăbeam, credeam eu că am timp, dar eram nerăbdător să-mi spună de ce m-a sunat. M-a sfătuit să-mi caut locul, că omul trebuie să se descopere pe sine. Mine-le, pricep eu după vreo douăzeci de ani, tot cu ajutorul lui, care mi-a explicat într-un rând diferența dintre pronumele personal la persoana în limba română și greaca veche. Atunci, el vorbea, el înțelegea. I-am zis că nu mă voi dedica nici poeziei, nici criticii literare, ci romanului, apoi am adăugat (probabil să arăt că nu sunt fietecine) că pregătesc un doctorat în filologie. I se părea, probabil, că parcă aș înțelege ceva din ce vrea el să-mi spună și a continuat sfătuindu-mă să cer „Puterii” – așa numea el factorii de decizie ai regimului – să mă trimită cu o bursă în străinătate, ori să cer o conferință într-o altă țară, fie țara chiar din Africa. Nu știam pe vremea aceea că se referea la un post în învățământ. I-am spus că nu am cui să cer, iar el a zis că nici el nu știe, este treaba mea. Peste ani am interpretat propunerea lui ca pe o sugestie adresată unui tânăr de a pretinde lucruri normale, de a nu se mulțumii doar cu ofertele banale (trebuie să fie o deosebire între normal și banal). Nu era necunoașterea realității, ci dorința de a te face să privești spre alte orizonturi. Ceva similar ne-a zis (mie și lui Gheorghe Schwartz) pe faleza Mării Negre, în mijlocul verii toride, Geo Bogza: „înființați o revistă, că sunteți tineri!” Mă îndoiesc că Noica nu știa că nu poți obține o conferință doar cerând, iar Bogza n-ar avea habar că nu ne dă nimeni aprobare să tipărim o revistă. Dar erau obiective! Erau realități pe care ei le trăiseră, iar noi nici cel puțin nu mai visam la așa ceva.
În sfârșit, și-a amintit de cartea de alături – de parcă ar fi uitat vreo clipă! Nu vă așteptați „să-mi amintesc” ce mult m-a apreciat sau cum mi-a dat de înțeles că sunt foarte bun, ceva în genul: ești un tânăr de viitor! Dar recunosc că așteptam să-mi zică dacă sunt idiot sau genial! Așa ar fi fost după mintea mea, el avea însă altă minte. A deschis cartea și a pornind discuția de la prima pagină. Curând aveam să văd că toată cartea cuprindea sublinieri, semne de întrebare și câteva semne ale exclamării. Dumnezeule! Cine mai îmi citise mie o singură pagină cu un creion în mână făcând observații? Și iarăși, Dumnezeule, unde mai întâlneștu un asemnea om și când? Judecata a durat peste un ceas, e posibil chiar mai mult. Pentru fiecare observație îmi cerea să mă explic. Mă certa de ce nu am detaliat în carte ce era din căpșorul meu și de ce nu am precizat idei care fuseseră însușite (slavă domnului, nu copiate) de la alții. Atunci, dar și altădată, mi-a atras atenția asupra obligației de a te (a mă) specializa într-un domeniu. Adică cerința de a face un singur lucru, dar impecabil, să-l analizezi până la epuizare, astfel încât cine va trece prin acel domeniu să nu te poată ocoli și să te citeze, să se țină seama de opinia exprimată. Frumos sfat, bun sfat. Nu s-a lipit de mine și regret, mai ales că e târziu să-i pot da ascultare. N-am ieșit nici măgulit, nici trântit din pre-lucrare. Dar un semn mi-a dat că va urma un fel de bine și pentru mine. Nu a spus-o direct, dar puteam pricepe. A zis că e căutat de mulți tineri care ar vrea să-l asculte și să-i primească îndemnurile, dar scapă de ei punându-i să învețe limba gracă, ei spun că nu au bani să se mediteze, iar el se oferă să le predea treizeci de lecții gratuite, după care ar putea continua singuri. Cum cei mai mulți nu vin la acele cursuri, selecția se face de la sine. M-a prevenit că fiind eu prozator și neavând de gând să mă ocup cu filosofia, face o excepție și nu-mi cere să trec testul cu limba greacă. Pe moment am scăpat, dar n-am scăpat mai târziu, când a trebuit să-mi însușesc puținică greacă, iar profesorul Vasile Talpoș nu m-a primit la doctoratul în teologie fără cunoștințe din limba lui Homer, sau, mă rog, să știu a citi și traduce din Evangheliile Noului Testament. S-a mulțumit cu Evangheliile, că la Epistolele lui Pavel nu cred că rezistam, fiind Apostolul, de felul lui, cam subtil și lung la fraze: dintr-o propoziție înțelegi că ești mântuit pe gratis, iar din alta că ești „sub lege” și n-ai scăpare.
La viitoarea întâlnire l-am întrebat de ce s-a interesat dacă am vreun preot în neam. Mi-a zis că a surprins la mine ceva care ar avea legătură cu un filon moralist. Mă citise: bunicii mei materni și părinții erau neoprotestanți, iar eu crescusem cu Biblia în mână (oricum nu aveam altfel de cărți în casă în afara celor religioase). Cred că nu i-a displăcut educația mea creștină, dat fiind că în „Jurnal de idei”, Dumnezeu și spiritul creștin mi se pare că abundă.
Am început să ne vedem destul de des și să vorbim despre orice, dar subiectele nu porneau de la mine, cel mult puneam câteva întrebări. Eu mă adresam cu „domnule profesor.” Motivul pentru care-l numeam profesor (și o fac și acum când mă gândesc la el) are mai mai multe explicații. Cea dintâi ar fi că după fiecare întâlnire cu Noica, mă simțeam, simultan, foarte deștept și nemaipomenit de prost. Mă simțeam deștept fiindcă mi se părea limpede ca seninul cerului tot ce vorbește el. Mă simțeam prost, fiindcă spunea lucruri amintind cine a spus înaintea lui ce susține, sau contrazice. Și, după ce ne despărțeam, dădeam fuga la cărți, cu o grabă și cu o pasiune mai mare decât procedasem în facultate cu bibliografia obligatorie. Pe lângă autorii de largă circulație, vorbea și despre personalități românești ale căror cărți nu se găseau în librării și nici prin articolele din presă (fie ele literare) nu prea erau comentate. Așa am aflat despre N. Bagdasar, I. Filitti, C. Antoniade, Radu Rosetti, de D. Gusti, despre o sociologie a lui Traian Herseni, și despre mulți alții. Cei mai mulți publicați apoi de Valeriu Râpeanu la editura Eminescu. Tot de la profesor am aflat de existența lui Alexandru Dragomir, a cărui carte s-a publicat abia în 2004. Era cazul să mă apuc de citit sistematic. Și de scris. În anul 1978, deja umbra profesorului, sub numele de Memorian, bântuia unul din romanele mele. Cu un an mai înainte ședeam unul lângă altul și eram fercitit de coincidență: primeam amândoi câte un premiu din partea Asociației Scriitorilor din București, el pentru eseul „Despărțirea de Goethe”, eu pentru romanul „Fratele nostru Emanuel”. Când vrea Domnul, dă omului mai mult decât merită – omul eram eu.
Simțeam – și sunt convins că nu greșesc – că și-ar dori să fie profesor, să aibă un contact direct cu tinerii și să le poată vorbi. Cândva mi-a spus că Nae Ionescu i-a propus să-l oprească la catedră, iar el a refuzat, zicând că dacă ar accepta ar însemna că nu a înțeles nimic din lecția mentorului, care-i învățase pe elevii lui să se despartă de el, pentru a deveni ei înșiși. Și tot atunci mi-a mărturisit că părinții lui nu au fost încântați de refuzul carierei universitare, iar el a trăit câțiva ani traducând și publicând romane pe care le-a semnat cu pseudonime. Din păcate, nu l-am întrebat care sunt acele romane și care erau pseudonimele.
Profesorul era protocolar, fără să fie rece, deși zâmbetul lui era greu de descifrat: puțină sigurață, poate teamă (nu știu de ce și de cine), puțină neîncredere, puțină ironie. Privea când de sus, când de jos, te situa mereu între. Nu spun că așa era, ci doar mi se părea. Nu m-am simți niciodată atins (adică jignit), nici cât o adiere de briză. În prezența lui te deșteptai și te linișteai.
Doar de câteva ori l-am văzut nervos. A venit odată la redacția revistei „Tribuna României”, unde era redactor șef Paul Anghel, pe care-l aprecia. I-am spus că redactorul șef lipsește, dar mi-a zis că pe mine mă căuta și voia să ne plimbăm puțin pe stradă, fiindcă e supărat. O vreme nu a scos niciun cuvânt și nici eu n-am vorbit. Era tăcut ca un sfinx, mergea cu fruntea plecată și-și mișca buzele. Nu aveam nicio bănuială legată de supărarea lui. Când a început să vorbească mi-a povestit că vine de la Consiliul Culturii, unde avusese audiență la un om al puterii. Îi vorbise despre necesitatea publicării (sau cel puțin a copierii la xerox) a „Caietelor” lui Eminescu. I-a argumentat aceluia, cum se știe că a făcut-o de nenumărate ori, în scris sau verbal. Tovarășul de la Ministerul Culturii l-a ascultat, apoi l-a întrebat de când stau manuscrisele lui Eminescu la Academie. De când le-a predat Titu miorescu, a răspuns, din anul... Păi dacă au putut să stea atâta nepublicate, și nu s-a întâmplat nimic, mai pot aștepta!, i-a răspuns culturnicul.
Noica s-a oprit din relatare. S-a oprit și din mers. Domnule Petre Anghel, zice (vorbea numai cu „domnule”, nu că aș fi fost eu domn), să-ți spun ce mi s-a întâmplat: am crezut că-mi pierd mințile și o clipă m-am văzut în situația că sunt capabil să-l înjur! Dumneata îți dai seamă - mi se adresează din nou - eu am vrut să-l înjur pe netrebnic, abia m-am putut stăpâni! M-a adus în situația să-l înjur... Auzi argument: dacă au stat atâta, pot să mai stea. Manuscrisele lui Eminescu! Pot să mai aștepte, auzi dumneata?
Manuscrisele lui Eminescu ne-au creat o fericită complicitate (în sfârșit, am și eu ceva comun cu manuscrisele eminesciene, iar asta tot datorită lui Noica). Temător până la obsesie să nu se întâmple o calamitate – incendiu, inundații, cutremur – și să fie distruse, s-a înțeles cu cineva din conducerea Bibliotecii Academiei să-l lase să scoată câte un caiet din manuscrise și să le copieze la xerox. El risca acțiunea, bibliotecarul la fel, dar trebuia găsit un xerox. M-a întrebat dacă aș fi dispus să particip la operațiune. Eram, dar trebuia găsită o persoană de încredere care răspundea de un xerox. Din aproape în aproape am ajuns la un salariat de la un institut de proiectări (nu știu numele persoanei nici a institutului, nu am știut nici atunci, mă bazam doar pe seriozitatea celui care mi-l recomandase). Noica aducea caietul, eu îl dădeam mai departe și peste o zi ni se înapoiau originalul și copia. Păstrez și acum câteva pagini (copii în plus făcute la întâmplare sau din mărinimia lucrătorului), caietele – vreo șase-șapte la număr, sunt, probabil, cele pe care le-a donat Muzeului de la Ipotești. N-am dus treaba până la capăt, fiindcă ni s-a spus că nu mai există rezervă de toner în institut. Plata copierii a suportat-o profesorul, nu a acceptat să contribui și eu.
De la el am învățat (atât cât am putut) lecția Eminescu. Adică citirea poetului nu ca să fie știut pe dinafară, ci ca să-i vezi adâncimea cugetării, perceperea lui Eminescu în rostul lui de om al culturii române, căruia nu-i scapă proverbele, momentele esențiale ale istoriei naționale, soarta țăranului. Aplecarea lui spre cultura germană, disprețul pentru valorile efemere și truda asupra cuvântului. Scoaterea poetului de sub imaginea falsă și comodă, creată fără voie de manualele școlare – plimbăreț, iubăreț, nestatornic - și așezarea lui în ceea ce era de fapt și de drept: rob al cărții, al cugetării, mânuitor al penei ascuțite, Eminescu voevod al limbii române. Un Eminescu neînțeles nici până astăzi – căci cum altfel ar fi socotit că nu este „la modă” și nu ne-ar mai exprima (mă opresc, ca să nu-mi cadă mână transcriind elucubrațiile denigratorilor) – neînțeles fiindcă este greu, în adevăr, iar greul covârșește, obosește, cere exercițiu și smerenie.
În 1974 am trecut printr-un moment de cumpănă în relațiile cu puterea: am fost dat afară de la revista „Tribuna României.” Motivul știut: cearta lui Paul Anghel și Ilie Purcaru cu activiștii de la partid care se ocupau de revistă: Dan Marțian și Mihai Dulea. Primii doi, sătui probabil, de ce scriseseră prin ziarul „Scînteia” nu mai ascultau indicațiile. Motivele reale nu mi-au fost cunoscute atunci și nu le știu nici astăzi, știu că am rămas pe drumuri într-un moment foarte prost ales (de parcă ar fi și momente bune să-ți pierzi serviciul, mai ales pe vremea aceea, când partidul te angaja, el te dezangaja). Soția mea nu avea serviciu (își dăduse demisia sfătuiți de profesor, care ne zisese, pe bună dreptate, că nu poți face studii serioase având și slujbă la stat). Locuiam cu socrii, socrul meu era internat la un sanatoriu, bolnav de plămâni, soacra era casnică, băiatul meu cel mare era elev, iar cel mic era internat la spitalul de copii. Dacă Noica mă căutase să-mi spună că-i trecuse prin gând să înjure pe nu știu cine, și eu m-am considerat îndreptățit să-l caut și să-i spun că nu am nicio reține să-i înjur pe toți: pe Paul Anghel, pe Ilie Purcaru, pe Dulea, Marțian, Burtică și Ceaușescu. M-a ascultat cu răbdare și în final mi-a spus că mi se întâmplă un lucru minunat! Că orice om trece prin asemenea momente, dar este important când se abat nenorocirile asupra lui. Eu aveam 30 de ani, așadar, sunt binecuvântat de Dumnezeu că tocmai acum mi-a venit încercarea: nu sunt nici prea tânăr, ca să pot fi doborât și să devin cinic, nici prea în vârstă, ca să nu-mi revin din cădere. Așa că este foarte bine ce mi se întâmplă... Bravos, domnule profesor, i-am răspuns în gând, m-am lămurit buștean, răspunsul este proverbul românesc „tot răul e spre bine” sau melodia de muzică ușoară „după ploaie e senin!” Dar a avut dreptate. După o vreme, după ce am fost umilit cum se cuvine, să-mi intre în cap că partdul conduce și după ce m-au refuzat vreo patru-cinci redacții, m-a trimis partidul la radioteleviziune, dar cu interdicție de semnătură. Aveam salariu, editam revista instituției cu texte scrie de alții, nu mi se cerea să scriu nimic. Eram Vodă Bibescu. Îmi vedeam de citit și de scris, având grijă să mă vaiet ce greu este la Casa Scînteii, unde editam revista, și cum mă doare capul de crăp din cauza plumbului inhalat.
Prin 1976-1977, mă documentam pentru scrierea unui roman a cărei acțiune era plasată într-o comună, Poiana. Nu am ce face și mă duc cu o echipă de televiziune la reala comună Poiana Mare din județul Dolj. Suntem cazați la un spital, că doar nu avea comuna hotel și nici partidul casă de oaspeți printre nisipuri. Seara ne invită directorul spitalului la cantina personalului. Într-o sală destul de mare eram : doctorul, operatorul de imagine, sunetistul, șoferul și eu. Într-un colț, departe de noi, un individ la o masă. Nu învățasem nimic din experiența pierderii slujbei de la „Tribuna Romniei”, așa că mă grozăveam, dându-mă om liber, care spune despre starea din România ce-i trece prin cap, iar prin cap îmi trecea că nu e bine. Directorul mă invită afară și-mi spune să-mi țin gura, că domnul singur din colțul sălii este colonel de securitate. „E el colonel, cum sunt eu mitropolit, zic eu, o fi și el vreun nenorocit de turnător și se dă colonel”. „E colonel, vă spun eu, răspunde de spitalul nostru”. „Ce să facă el aici?”, îmi arăt nedumerirea. „Nu vă faceți că nu știți, zice doctorul, aici e spital special, cu oameni internați politic, cu probleme psihice”.
Ne întoarcem la masă, continui pledoaria despre viața țăranilor, a muncitorilor și intelectualilor români, iar la un moment dat mă îndrept spre colonel și-i zic: „tovarășul colonel, dacă tot ascultați, veniți la masă cu noi!” După insistențe, acceptă, vine și se prezintă: colonelul Onea.
- Domnule colonel, îi spun la un moment dat, am și eu o problemă și dacă se poate, vă rog să mi-o lămuriți.
- Da, zice, să vedem.
- Eu sunt oltean din Băilești și vreau să fac carieră! (că eram oltean, era adevărat, restul nu, dovadă că nici nu am făcut carieră, dar aveam chef de vorbă, probabil și băusem ceva). În același timp, continui, eu sunt prieten cu Constantin Noica și cu Petre Þuțea. Întrebarea este: mi se scrie la catastifele securității că întrețin relații cu doi foști legionari? Mă afectează la carieră?
- Nu ne interesează pe noi problemele astea, tovarășu, puteți să fiți prieten cu cine vreți. Iar cei doi, de care vorbiți, sunt cazuri separate. Þuțea este un om bătrân pe care nu-l ia nimeni în seamă, iar Noica nu a fost legionar.
- Printre scriitori, zic eu, așa se vorbește.
Urmează o contradicție lungă, eu că a fost, dar nu pentru asta îl iubesc, el că nu a fost. Eu nu cedez la opinie, colonelul nu cedează, iar în cele din urmă aduce argumentul suprem.
- Dumneata mie îmi spui că a fost legionar? Eu l-am arestat pe Noica și nici până astăzi nu i-am găsit cererea de intrare în partid!
Având lângă mine omul care l-a arestat pe Noica nu am mai putut să stau l-a masă. M-am ridicat și am plecat spre camera în care eram cazați, ceilalți urmându-mă.
Peste un timp Noica a trecut pe la mine pe acasă. Locuiam în strada Berzei, într-o casă cu o grădiniță în față, moștenită de la părinții soției. Am mâncat, Noica s-a bucurat de vinul natural, roșu aprins, făcut din strugurii care creșteau în bolta înaltă din curte, apoi și-a aprins o țigară… Nu toți oamenii știu să fumeze, la Noica însă fumatul era un spectacol. Privea țigara înainte de-a o aprinde, nu o aprindea mecanic cu bricheta, apoi o duce la gură de parcă săvârșea un ceremonial. După ce o aprindea n-o mai privea. Fumul se ridica în sus ca o jertfă de aducere-aminte. O stingea mecanic, fără să-i strivească restul, nu-l mai interesa ce se întâmplă cu ea în scrumieră. Mai târziu, când l-am mai văzut fumând, rupea jumătate din țigară, aruncând partea fără filtru, probabil i se recomandase să fumeze mai puțin. Când avea țigări de foi, nu le fuma cum se vede prin filmele cu mafioți sau cu milionari neglijenți, ci le atingea cu buzele cum fac copii cu halvițele.
Când a vrut să plece l-am condus pănă la stația de tramvai de la Buzești. Eram nesigur dacă trebuie să-i spun sau nu că l-am cunoscut pe ofițerul care-l arestase. Mi s-a părut că nu-i corect să nu știe ceva care-l privea și i-am relatat întâmplarea de mai sus, zicând că nu sunt sigur dacă numele era real sau mă mințise. „Oană! Căpitanul Oană, era căpitan atunci, e numele lui, îl țin minte, el m-a anchetat. Îmi amintesc de el, fiindcă e singurul care nu m-a bătut”.
După revoluție, am citit însă în una din cărțile ale supraviețuitorilor din lagărele de detenție, în dreptul colonelului Oană, o relatare total diferită: un deținut spune că noaptea se auzeau țipetele lui Noica datorate bătăilor pe care i le administra Oană. Nu știu ce să cred: ori eu nu am auzit bine ce mi-a spus profesorul, ori el nu a vrut să-și mai aducă aminte. Că n-ar fi vrut să-mi spună mie că a fost bătut nu este o explicație, fiindcă mi-a mărturisit despre bătăile administrate de alți torționari.
Delicatețea lui Noica era fără margini. Rar am întâlni un om atât de atent să nu supere și atât de gereros în a arăta prețuirea. În 1971, după câțiva ani de așteptare, mi-a apărut în sfârșit, volumul de debut la Cartea Românească, „Duhul Pământului”. Eram fericit. Nu scrisesem o capodoperă, ceea ce au observat și criticii, singurul lucru care m-a deranjat a fost confuzia pe care le-a produs-o titlul. Unii n-au citit mai departe de copertă, crezând că e încă un volum de poezie pășunistă. În realitate nu era vorba de nostalgia după hectarele de pământ de la Băilești, ci de Duhul Domnului, care în cartea Genezei se mișcă, planează deasupra creației. Nu m-am supărat, Biblia pe atunci nu era... la modă, sursa de inspirație trebuia căutată în Marx și în Darwin. Iar dacă și ei ridicau probleme de lectură, „minerii din Maramureș” și „mărul de lângă drum” erau mai aproape. Minerii au fost mai aproape și după 1989, iar merele pot fi aduse la piață și de peste hotare. M-am supărat doar pentru o cronică publicată de Eugen Barbu, reluată apoi și într-un volum de istorie literară, care începe și se termină cu volumul 5. Supratitlul cronicii era „Mai mulți soldați” Eu eram al doilea soldat, Ana Blandiana era primul.
Peste un timp, lui Constantin Noica i-a apărut o carte, pe care mi-a oferit-o cu dedicație. Prima dedicație de la el este din anul 1973, pe extrasul unui articol publicat în revista Institutului de filosofiei al Academiei. Abia ne cunoscusem, dedicația este protocolară. L-am întrebat atunci cum se cade: citești dedicația în prezența autorului care-ți oferă cartea sau nu? Mi-a răspuns că ar trebui citită când nu este autorul de față, că este vorba de un gest simbolic și intim, așa că ar fi bine să savurezi textul de unul singur; în plus, a adăugat, dacă nu găsești scris ce te-ai așteptat, e posibil să ți se vadă nemulțumirea pe față și strici tot farmecul. Așadar, primesc cartea de la Noica și cu lecția, bună sau rea, învățată, nu citesc în prezența lui. Rămân singur și-mi dau lacrimile, deși nu sunt prea sensibil din fire: „Lui Petre Anghel, de la soldat la soldat în cultura română. Constantin Noica”. Așadar, peste timp, Noica ținuse seama de mâhnirea pe care mi-o produsese Eugen Barbu (nu vorbisem niciodată despre asta) și acum vindeca rana. Avusese dreptate când îmi spusese că tot răul este spre bine, dacă nu mă minimaliza Barbu nu m-ar fi făcut Noica, fie și din amabilitate, egalul său, adică nu ar fi coborât la gradul de soldat pe care îl primisem de la mentorul revistei „Săptămâna”. Intram în istorie! Mi se părea că devin personajul unei povestiri a lui Ion Creangă depre moș Ion Roată și Vodă Cuza – unde pălmuise cândva boierul, săruta acum Domnitorul...
Tot despre harul lui Noica de a da încredere altora se înscrie și dedicația de pe „Sentimentul românesc al ființei”: „uitând cu nedreptate ce a dat până acum, în așteptarea marelui dat”. Pe „Povestiri despre Om”, apărută la Cartea Românească, a scris: „Doamnei și lui Petre Anghel, un gînd prietenesc, plin de încredere în destinul lor cărturăres și omenesc, din partea lui Constantin Noica, iulie 1980”. Dar nu era mărinimos și bun doar cu mine. Îmi amintesc că, la un moment dat, după ce vorbisem de nenumărate ori cu el despre Marin Preda și cu acesta despre Noica, intenționam să-i ... împrietenesc, fără să-mi destăinui totuși intențiile direct. Cel care mi-a prins șiretlicul nevinovat a fost Marin Preda. O fi înțeles și Noica, dar s-a făcut că nu pricepe. Într-o zi, tot ridicându-l în slăvi pe Noica, Marin Preda m-a întrebat direct: „ce vrei, mon cher, să ne faci prieteni?”. La întrebare clară, răspuns clar: da, e păcat ca doi oameni de valoarea dumneavoastră să nu se afle în bune raporturi de prietenie, sunteți două personalități reprezentative pentru cultura română. „Mon cher, a zis Preda cu gravitate, nu e posibil ce vrei dumneata. M-am gândit și eu, nu e posibil.” A văzut că nu pricep și a adăugat: „Mon cher, Noica a făcut închisoare, în timp ce noi eram liberi. Nu se poate să nu ne reproșeze că am fost în libertate și n-am făcut nimic, în timp ce el și alții erau bătuți de niște bestii.” Am încercat să-l conving că n-am simțit nici-un resentiment față de el sau față de alții care au supraviețuit fără să treacă prin detenție, dar n-am avut succes, Preda a conchis că este cum spune el. Și nu era Marin Preda omul pe care să-l poți bate la cap cu o ideea de-a ta iar el să cedeze. În 1980, când Marin Preda a decedat – nu în condiții naturale, după părerea pe care am susținut-o mereu și o susțin și azi – iar profesorul Eugen Simion a avut inițiativa apariției cărții de amintiri și revocări „Timpul n-a mai avut răbdare”, Constantin Noica a scris pagini superbe despre marele singuratic dispărut, demonstrând că îi știa foarte bine toate cărțile. Înainte de tragedie însă, în presă sau în discuții se reproșa – mai mult sau mai puțin voalat – că Petrini, personajul principal nu prea știe ce este filosofia, iar autorul ar fi trebuit să-l facă istoric, întrucât filosofia, nu-i așa, n-ar prea fi de... condeiul lui Preda. Nu era nici de condeiul meu, iar eu am dat fuga la Noica să-l întreb dacă stau în picioare, adică dacă au noimă, gândurile lui Petrini, închipuite de Marin Preda. Noica a zis că este în regulă, nu l-a deranjat nimic, mai ales că personajul este asistentul unui profesor universitar, nu un filosof. Și a adăugat că dacă ar fi să reproșeze ceva eroului din „Cel mai iubit dintre pământeni” s-ar gândi doar la interesul prea mare pe care-l acordă dragostei, când ar fi putut să fie obsedat de idee. Recitesc acum, pentru aceste rânduri, textul lui Constatin Noica: nici urmă de vreo nemulțumire, iar titlul comentariului spune el însuși ceva: „Nietzsche văzut de Marin Preda”.
Prin anii optzeci, ne-am dat întâlnire în oraș și am mers la braseria hotelului Athenee Palace. Era înainte de prânz și ne-am așezat la o masă retrasă. „Puterea” hotărâse economii la energia electrică, becurile salonului se reduseseră mai mult de jumătate, părea că intrasem într-un bar de noapte, nu într-o braserie. Am cerut cafea și coniac și „convorbeam în idealuri” – cu Noica nu se putea flecări (râzând l-am văzut, spunând anecdote nu l-am auzit). La un moment dat intră în braserie Petre Þuțea, îmbrăcat într-o haină largă pe trupu-i cândva masiv, și cu o căciulă ponosită în mână. A făcut un tur printre mesele goale, a observat că nu recunoaște pe nimeni printre puținii consumatori și a dat să plece, când a mai observat două umbre la o masă și s-a apropiat de noi. Prin semiîntunericul mesei, ochii lui mari, larg deschiși, fără ochelarii pe nas (legați cu un șnur și cu o ață la unul dintre brațe) m-au observat. M-am ridicat în picioare, iar Þuțea m-a îmbrățișat și și-a repetat a suta oară monologul cu care mă întâmpina când mă revedea: „Când te-oi plezni, de drag ce-mi ești, când te-oi plezni de drag ce-mi iești!”... Apoi a încremenit: dăduse cu ochii de Noica! Bătrânul Þuțea era cu șapte ani mai în vârstă decât Noica, dar părea mult mai mai obosit și erau firi diferite: el mânuia paradoxul și jongla cu vorbele ca un acrobat, Noica era exact ca un neurochirurg și întârzia asupra cuvintelor, rupându-le și reconstruindu-le. Vorbisem de nenumărate ori cu Þuțea despre Noica și invers. Se admirau reciproc, dar nu se întâlneau. Iar acum erau unul în fața celuilalt. Þuțea, când a dat cu ochii de Noica s-a fâstâcit ca un licean surprins de directoroctorul școlii fumând la toaletă. Când Noica s-a ridicat în picioare și i-a întins mâna, schițând un gest de îmbrățișare, Þuțea părea că și-a pierdut echilibru. Stăteau unul în fața celuilalt și se mrau de parcă fiecare ar fi avut în față o stafie. Primul care și-a regăsit glasul a fost Noica.
- Ce faci, Petrică?, a întrebat Noica.
- Bine, Dinule, tu ce faci?
- Bine, Petrică, ce zice că faci?, a reluat Noica după o pauză.
- Căutam un ucenic de-al meu, și-a reveni Þuțea, văd că nu e aici, așa că plec.
Am insistat să se așeze și să bem împreună un coniac, dar Þuțea a refuzat, și-a strâns cu putere căciula în mână și a plecat.
„Sărmanul Petrică”, a zis Noica, privind în urma lui, mai mult șoptit, decât să-l aud eu. Au urmat minute lungi de tăcere. Noica nu a mai spus nimic, eu nu am întrebat de ce „sărmanul Petrică” și ne-am văzut de-ale noastre, fără să știu nici azi la ce s-o fi gândit Noica. Poate ar fi vrut să-l căineze pentru anii petrecuți în închisoare, dar nu este verosimil, șezuse și Noica suficient de mult în temnițele comunismului. Dădeau însă interpretări diferite acestor episoade (?) din biografiile lor. Þuțea zicea, cum se știe, că e mândru pentru cinstea pe care i-a făcut-o poporul român de a putea să sufere pentru el! Noica mi-a zis că anii de detenție l-au ajutat să se regăsească. Să-i înțeleagă cine poate, eu nu reușesc să pricep cum este cu binecuvâtările închisorii, deși am ceva bănuieli despre ce voiau să spună.
Noica apela și el la paradoxuri, dar nu ca Petre Þuțea. Mi-a zis odată că noi, tinerii, ar trebui să fim fericiți că nu trăim în libertate, fiindcă ne-am pierde în fața atâtor opțiuni, pe când dictatura nu-ți lasă decât o singură șansă: cultura, deci soluția pentru un tânăr trebuie căutată în biblioteci, că oricum nu avem altceva de făcut...
Din jurnal:
21 septembrie 77: M-am văzut cu dl. Constantin Noica, a fost pe la mine. I-am spus ce va cuprinde romanul la care lucrez. E încântat și de idee și de subiect. În luna octombrie, cînd se va întoarce de la Sibiu, mă va prezenta cîtorva „foști”, care pot să-mi fie utili prin viețile relatate.”
20 iunie 1978: „Azi am cumpărat ultima carte a lui C. Noica. [ este vorva de “Sentimentul românesc al ființei”, pe care am primit-o cu dedicație câteva zile după aceea]. Am avut o senzația ciudată, ținând-o în mână. Parcă atingeam o femeie. Câteva capitole, mi-am dat seama, le-am citit prin reviste. O să încep, de mîine, s-o citesc de la capăt. Abia aștept.”
23 dec. 1979: „După amiază vizită la C. Noica. Discuție despre cărțile mele. A recunoscut, fără să-i cer, că sînt singurul om care-l caută fără un interes. Mi-a spus la ce lucrează. (E[ugen] S[imion] mi-a zis că l-a auzit ieri – cînd i s-a decernat lui Noica premiul special al Uniunii Scriitorilor – spunându-i lui G. Macovescu: ”acum mă retrag să gândesc la un alt mare adevăr: sfârșitul.” Ar vrea să să scrie o carte despre devenire, sau, cum i-au reușit sau nu dorințele, o evoluție a ideii. Mi-a povestit despre fiul său, călugăr în Anglia… Vrea să câștige fiecare zi care i-a mai rămas. Cu puțin timp înainte de pușcărie, spune, simțea că se tocise, că înainta în gol, fără închisoare n-ar fi ajuns la înțelegerea de acum. Acolo s-au născut cărțile despre Eminescu și Rostirea. Îmi propune să plec cîțiva ani la studii sau să colind. Imi vorbește cu admirație despre D. Zamfirescu și Paul Anghel.”
Ce ar mai fi de spus? Multe. Visez la o statuie cu trupul lui ușor înclinat, ca o trestie abia atinsă de adierea vântului. La o universitate care să-i poarte numele. La fundații care să investească în tinerii de elită, pentru a devini campioni ai culturii (proiectul lui Noica). La un decret prezidențial care să-i oblige pe elevi și pe studenți să aibă în casă cărțile lui și ale lui Eminescu. La funcționari din ministere care să nu bruscheze oamenii de cultură, ci să-i caute. Mi-l închipui în Împărăția Cerului oprindu-se în fața frunzelor și întrebându-l pe Pitagora întrebându-l de ce nu este bines ă ștergi locul pe care ai șezut, iar ăpe Platon de ce sunetele vocale sunt unele însuflezite iar altele neînsuflețite. Pe Goethe cred că-l va întreba de ce nu l-a pus pe Faust să facă pariu pe descoperirea sinelui.

Petre Anghel