uneori e atâta singurătate în jurul meu, încât simt nevoia să tușesc pentru a-mi auzi vocea, nimic mai mult, doar să știu că sunt.
mă așez peste pragul ușii și privesc în jur ca și cum aș inventaria împrejurimile, de fapt nu cred că asta urmăresc, nu știu ce urmăresc, poate mi se pare uimitor cum exist, cum pot vedea atât de mult, atât de adânc, cum pot avea atâta viață în mine
și totuși cât de singură accept să fiu...

și nici cuvintele nu pot face nimic. te folosești de cuvinte pentru a crea imagini. trebuie să știi să le aduni și să tai. așa cum încerc eu să tai iarba care a crescut și nu reușesc, rămân mereu fire rebele care ies din context și-atunci, dacă un lucru atât de simplu nu-l pot face, cum aș putea să-ți spun cât de singură sunt?

am privit spre capătul străzii de prea multe ori, am sperat, știi tu, am sperat așa cum mi se întâmpla când eram mică și venise iarna și așteptam ca mama să se întoarcă din oraș cu patine. toate fetele aveau și le aveau degeaba, eu, care știam să le folosesc, nu aveam. eram tot singură, mă urcam pe calorifer și priveam pe geam până tremuram și mi se răcea abdomenul atât de tare, de-l simțeam amorțit sau poate întâi îmi amorțea, apoi simțeam răceala, nu contează, concludentă e doar impresia că din mine rămâneau doar coatele sprijinite pe pervaz și ochii privind în gol sau faptul că
am sperat și-atunci degeaba.

am privit spre capătul străzii, așa cum priveam când ai mei m-au lăsat în tabără.
și plouase mult, fapt care ne-a ținut înghesuiți în camere de internat, o mulțime de copii cu respirații diferite.
stăteam tot la geam și mă rugam, ca printr-o minune să apară mama, pentru că se mai întâmplase odată și fusese atât de emoționant, încât am început să plângem amândouă sau așa cred, că amândouă, cel puțin eu plângeam.
atunci, strângându-o în brațe, mi-am dat seama de ce mă simțisem atât de singură în restul timpului și cât de tare putea să doară o bucurie...

dar strada a fost goală toată ziua.
la fel și curtea, grădina, casa, sufletul meu.
și m-am întristat și mi s-a făcut silă și aș fi vrut să mă răzbun, să urlu și să sparg toate paharele, pentru că niciodată, de atunci, nu s-au mai întâmplat minuni, oricât de pozitiv am încercat să gândesc.
și mi-am zis că asta va fi mereu neîmplinirea mea.

de câteva clipe sunt singură și s-au întâmplat o mulțime, în doar câteva clipe.
întâi a fost senin, vrăbiile, după cum îți scriam, strigau ” filip, filip” și graurii țipau răgușit de parcă aveau trompete răsucite și era zăpușeală ca și cum cineva închisese lumea într-o sticlă și-i pusese dopul. iarba crescuse zdrențuită din cauza neîndemânării mele, iar lisa se juca ca de obicei, cu aceeași jucărie, cu care se joacă mereu, când eu vin și mă refugiez, și-mi pun întrebări inutile.
am constatat atunci că nu am spus un cuvânt toată ziua, de parcă eram mută și doar în gând îmi știam vocea.
brusc s-au adunat norii, deși nu chiar brusc, toată ziua au patrulat cerul, apoi, de parcă se întâmplase un incident, s-au adunat toți peste casă și au început să se frământe, să se înnegrească, să facă zgomot,
habar nu am de ce.


au fiert așa până s-au liniștit și au început să plângă.
am plâns și eu cu ei, refugiată în ultima cameră, dincolo de geamuri, cu telefonul la tâmplă, tresărind când își trimiteau fulgerele, ca pe niște degete ascuțite, arătând cuiva de sus, spre mine, am plâns mult și fără lacrimi, am simțit durerea, așa cum ai simți atacul unui lup, care-ți sfâșie pieptul, devorându-te de vie.

norilor le-a trecut înainte să-mi treacă mie, pentru că în natură există mereu echilibru. numai la mine lucrurile nu stau așa, niciodată nu au stat așa, uneori îl întreb cum îți spuneam și ție, îl întreb pe Dumnezeu, de ce m-a trimis pe pământ și care e misiunea mea?
și dacă înainte El eram eu și eu-El, acum merge doar pe lângă mine și e curios ce voi face. și nu știu nici măcar momentul în care noi doi nu am mai reușit, să conviețuim, în același suflet.
și deși am libertate, sunt din ce în ce mai singură.
ce să facă, una ca mine, cu libertatea?


așa au stat lucrurile cu mine azi.
acum s-a lăsat seara. de câteva ori s-a luat curentul și m-am trezit în întuneric. e incredibil cât de pierdut te simți în întuneric, cum cauți soluții să faci lumină și constați consternat, că pur și simplu ele nu există, și-atunci nu-ți rămâne decât să închizi ochii și să încerci să-ți imaginezi zile însorite, albul zăpezii sau orice ar putea suplini tăcerea unui întuneric absolut.
eu m-am gândit la un om care e nevoit să renunțe la o mână, pentru a se salva, apoi mi s-a părut irelevant și am înlocuit imaginea cu cea a unui bătrân rămas singur, care crescuse doi pui de pisică, pe care din diverse motive nu a putut să-i mai țină și atunci când ei au crescut mari, a fost nevoit să decidă la care să renunțe.
după ce plin de durere a dat unul, undeva departe, pentru a fi sigur că nu-l va mai vedea niciodată, a constatat că tot echilibrul lui se sprijinea ca în niște cârje, în existența acelui cuplu de pisoi, că îi e imposibil să vadă doar unul, pentru că implicit se va gândi la celălalt și într-o criză de depresie profundă, se sinucide.
m! poate părea exagerat, dar nu imposibil. și-apoi ca să nu mă mai apese întunericul, am încercat să aduc argumente unei eventuale veridicități, ale acestei posibile întâmplări.

s-a făcut între timp noapte bine.
afară plouă din nou și simt un oarecare confort, acum că este curent și stau cu lampa de pat aprinsă și-ți scriu.
probabil după ce voi termina, voi fi la fel de singură, așa cum eram când am început.
deși, de atunci, au trecut parcă doar câteva clipe.
a fost senin, nu am reușit să vorbesc cu nimeni și am avut impresia că sunt mută, apoi a venit furtuna, m-am dus în camera din capăt și am plâns, nu știu probabil de dorul cuiva sau de ideea că mereu îmi va fi dor și nimic nu mă va salva de la sentimentul de a iubi, sentiment pe care l-am asemănat cu colții unui lup care îmi sfâșiau pieptul.
m-am răzvrătit apoi, cerând să mi se spună sensul existenței mele și am rămas în întuneric de câteva ori...
mă bucur că nu am decât un motan și nu sunt nevoită să renunț la el, s-ar putea ca această idee să mă deprime destul de tare, poate nu atât cât să mă sinucid, dar sigur m-aș simți, fără el sau fără cățelușa mea, destul de deprimată, pentru că ei sunt singurii cu care uneori pot testa că mai știu să vorbesc, singurii care reușesc să mă mai enerveze îndeajuns, încît să simt că vreau să-i iau la fugă, până încep să râd și atunci sar amândoi pe mine.

evident că am văzut strada ca fiind goală și am vrut să-mi exprim dezamăgirea că nu s-a mai întâmplat acea minune, ca cineva să-mi poată face o surpriză venind, dar cred că m-am resemnat acum, cuvintele, deși uneori nu pot crea imagini perfecte, deoarece ești nevoit să rupi, să tai, așa cum se întâmplă cu iarba mea, au totuși buna reputație de terapie împotriva singurătății.
pentru că ea e cea care a făcut, ca mie să-mi fie dor de iubirea cuiva, să-mi doresc minunea, să nu am chef sa vorbesc cu nimeni, să văd câte se întâmplă, în câteva clipe și toate celelalte.

am impresia ca nu fac decât să mă învârt în cerc, azi