10 iunie

Ieri a fost Banchetul claselor a XII-a ...

Ceea ce a devenit o problemă pentru mine este speechul care premerge sfânta rugăciune și distracția în sine. În cancelarie, când absolvenții vin să cânte Gaudeamus trebuie să le spui două, trei vorbe, la festivitatea de absolvire nu se cade să te prezinți ca director fără un discurs de substanță, cât de cât academic și corvoada asta ține de vreo zece ani.
Am brodat o scurtă alocuțiune plecând de la un aforism al liseanului Octavian Paler: tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă fiindcă așa trebuia să se întâmple și am asortat finalul cu versurile poeziei După noi ale poetului făgărășean Gabriel Vonica:
După virgulă-i cuvântul
Iar după cuvânt e punctul.
După vale vine munte
Peste mine trece-o punte,
După noi doar puncte- puncte…
Aplauze urmate de depersonalizatul Tatăl nostru, care ne-a dezlegat pentru chef. De obicei ceilalți colegi se grupează pe bisericuțe și ocolesc locurile din apropierea directorului. M-am obișnuit, am căutat să mă simt bine în compania elevilor. Se distrau natural și nu se sinchiseau că unii dascăli i-au tratat prin absență. Am înțeles că o astfel de reacție din partea unui profesor supărat pe elevi, din motive uneori închipuite, nu are nici un efect pentru ei. Este un moment unic pe linia vieții personale și normal că nu trebuie ratat.

11 iunie

Am o stare de lehamite năucitoare, dublată de lipsă de inițiativă și acțiune. Sfârșit de an școlar asortat cu festivități, discursuri, banchete. Obositor dar în același timp necesar, de bon ton. Socializarea cu cei tineri îmi este benefică. Îmi alimentează optimismul. I-am privit cu aviditate cum s-au distrat provocator: temperamentali, frumoși, dinamici, guralivi, cooperanți.
Caut în memorie imagini cu generația mea la aceeași vârstă. Discrepanță vizibilă. Noi eram niște tineri timorați, inhibați, uneori modest, vai prea modest îmbrăcați, neexperimentați în distracții, dans, dar ca și cei de astăzi dinamici, rumegători de speranțe și vise, animați inconștient de iminenta luptă cu imprevizibilul. Îi invidiez fiindcă în încleștarea temporală cu viața, sunt la început de drum și pot gusta din potirul șansei.

Un mic incident la cls a XII-a A. Elevii au refuzat să țină ora clasică de dirigenție cu profesorul ce i-a ironizat patru ani și i-a terorizat cu meditațiile în particular. Au facut-o decent, curajos, mai cu seamă elevii buni la învățătură și nu cei slabi. Am fost conjunctural diriginte pentru o ora. Prezență, frânturi de gânduri, cântece, flori, predarea ștafetei celor de clasa a XI-a, emoții în exces. A fost o lecție pentru profesori. Tinerii secolului XXI nu mai suportă educația umilinței. Doresc să fie tratați cu decență, uman. Au eternizat momentul răzvrătirii lor, postând un filmuleț pe Youtube, agățând astfel o tinichea de coada unui dascăl conservator și necooperant.


Alegerile europarlamentarilor s-au încheiat.Eba, păsărica tatii, ne-a închis gura, a obținut voturile necesare devenind europarlamentăreasă. No comment !

Citesc pe net cele 7 minuni ale comunismului (cuvântul acesta îmi produce o stare de greață, netraductibilă în cuvinte):
1. Toți aveau de lucru
2. Deși toți lucrau, nimeni nu muncea.
3. Deși nimeni nu muncea planul se făcea.
4. Deși planul se făcea, nimic nu se găsea.
5. Deși nimic nu se găsea, toți aveau.
6. Deși aveau, toți furau.
7. Deși toți furau, nimic nu lipsea.

De ce nu ne-o fi plăcut ? se întreabă șugubățul care a postat minunățiile.
Nu ne-a plăcut fiindcă, omul ca structură psihică, nu poate suporta la infinit prostia, demagogia, teroarea, lipsa posibilității de a se exprima și gândi liber.