Am trei stații de metrou favorite. Dar de fiecare dată doar mă imaginez aruncându-mă. Sau calculez în gând cam cât de nefericit ar trebui să fiu ca să mă arunc. Din start exclud câteva motive prea des invocate de sinucigașii din pasiune sau doar de meserie. Motivul cu cei mai mulți fani nu merită bifat.
Mai întâi se luminează jumătate din ecartament, linia devine portocalie, apoi se ivesc farurile. Ademenitoare, așa impersonale, ca irișii unei femei la care știi că nu ai acces. Pe urmă apare metroul. Iar eu mă retrag doi pași, ca nu cumva prin mintea celorlalți trecători să se insinueze, oricât de vagă, ideea că tipul acela în costum cam învechit și moacă fadă vrea să-și pună capăt zilelor.
Seara, înainte de masă, drăguța de soție ar ciripi:
-Iubitul meu soț și stăpân, azi un bou și-a ales să sară în fața metroului tocmai la ora la care se întoarce lumea de la muncă. Nu ai idee cât am așteptat și ce băltoacă de capete s-a format între stâlpii cu afișe roz!
Apoi soțioara ar scoate din cuptor puiul răscrăcărat și toată familia s-ar înfrupta, dând pielița la o parte cu nasul, din carnea suculentă, sfâșiată cu unghiile și mărunțită între măsele.

Pe tine te-am lovit pentru că nu ești destul de verticală. Îți tot zic:
-O cură bisericească e mai mult decât indicată!
Dar tu îmi relatezi la infinit faza cu bătrâna aia habotnică, îmbrăcată relativ îngrijit, ce ne-a văzut împreună, ne-a întrebat dacă suntem căsătoriți și a trasat concluzia printr-o zvâcnire a brațului drept: la voi, acolo, e rost de precurvie! Taci. Taci dracului sau te... Hai, taci, uite, acum te mângâi. O să-ți treacă, nici măcar n-o să se umfle, mâine o să te-ntrebi dacă ai fost caftită sau doar te-ai împiedicat, amețito, și ai luat în brațe ditamai cuva din faianță.
Tu ai vrut! Iar un picior în stomac niciodată nu echivalează cu un pumn în bot.
...Oricum am căștile, iar apartamentul este, probabil, antifonat.

Deci deci deci deci pa.
Uneori dau târcoale celor trei stații de metrou doar ca să-mi controlez intensitatea ispitei, așa cum mi-aș lua pulsul. Nu știu de ce ecartamentul are același efect halucinogen, ca un râu pe care dacă-l contempli prea mult, simți cum te trage în vâltorile lui.
De ce femeia aia s-a repezit ieri, împrăștiind lumea din jur doar din vârful degetelor cu unghii lungi, vopsite în roșu? Parcă nu ar fi fost vorba de un scaun din plastic, pe care se mai deslușeau încă semilunile de sudoare ale curului ce tocmai fusese smucit, ca un cățel, după stăpânul cam gras. Parcă femeia ar fi câștigat, în urma unei lupte aprige, însuși locul de veci.
De ce aceeași femeie a înmânat, ceremonios, trofeul fiicei sale, o fetiță banală, cu breton și ochi vâscoși, iar ea a preferat să atârne de bară, cu sânii fluturând leneș și unghiile belicoase transformate în cârlige de rufe?

Îmi ascut ochii. Folosesc doar o lamă și o coală de hârtie.