Ecaterina Bargan: Cum ți se pare Chișinăul?

Elena Vlădăreanu: Am stat doar câteva zile și a fost frumos. Nu știu cum este pentru cineva care trăiește aici, probabil ca în București, ajungi să-l urăști.

E.B. Ce atitudine ai față de festivalul „Zilele Literaturii Române la Chișinău”?

E.V. Sunt de părere că a fost o idee foarte bună, iar micile râcâieli locale – cu numele festivalului, cu Human Zone - sper să nu devină un obstacol. Sunt sănătoase și ele, chiar dacă pentru una ca mine, care întotdeauna e în și pe dinafară, par chestii mărunte; de fapt, fac dovada unei vieți culturale vii.

E.B. Îți plac surprizele? Care eveniment te-a impresionat cel mai mult până acum?

E.V. Dacă îmi plac surprizele... Doar cele plăcute. Din păcate, numai de surprize neplăcute am parte, mai puțin în viața personală. Într-un fel, mă bucur, chiar e bine să fie așa, să am o viață personală fericită. Dar uneori, recunosc cu rușine, aștept să mi se întâmple un lucru bun, o surpriză plăcută și în literatură. Poate că încă nu merit. Poate mai am de așteptat. De fapt, uite, acum îmi amintesc – ca să vezi cât de nerecunoscătoare sunt și ca să vezi că merit să „mi se ia darul” – ce bine a fost după o lectură recentă la Londra, în Sala Richmix (împreună cu Ruxandra Novac și adi urmanov), când s-a aplaudat ca după un spectacol. Mai ales că în sală era și directorul ICR Londra, care se aștepta probabil să fim un dezastru. Na, că nu am fost, dimpotrivă. Asta da surpriză plăcută.

Un eveniment care m-a impresionat: e greu să spun. Sunt multe lucruri care mă impresionează, în bine sau în rău. Mi-e greu să aleg.

E.B. În adolescență vorbeai mai mult cu fetele sau cu băieții?

E.V. Cu fetele, cred. Nu eram cea mai sociabilă persoană din lume sau am uitat eu cum eram de fapt. Mă super fâstâceam în fața băieților, aveam doar doi colegi cu care eram și foarte bună prietenă și cărora le făceam viața un iad, îi rog să mă ierte.

E.B. Ce îți place să faci când ai mult timp liber?

E.V. Să gătesc. Să mă plimb prin parc. Să călătoresc. Să văd filme.

E.B. Sunt lucruri de care te temi?

E.V. Boală și moarte.

E.B. Ai făcut năzbâtii la viața ta, ții minte vreuna?

E.V. Oi fi făcut, dar acum nu-mi amintesc nici una care să merite să fie povestită.

E.B. Ce film te-a învațat ceva important?

E.V. Când eram mai mică, prin liceu, „Cercul poeților dispăruți”. Nu l-am revăzut de atunci, dar încă am impresia că văzând acest film am aflat ceva esențial: că nu e așa o mare rușine să-ți placă literatura – și nu matematica, așa cum trebuia să placă tuturor copiilor care se credeau sau erau crezuți de părinți deștepți – și să fii un pic (mai mult) tocilar.

E.B. Ce carte ai vrea să recitești acum?

E.V. Am să-ți spun ceva care o să te surprindă și pentru care mulți mă judecă: eu nu recitesc niciodată. Mă gândesc că poate argumentul meu o să ți se pară copilăresc, dar asta este: nu am răbdare. Îmi dau seama că sunt atât de multe cărți pe care nu le-am citit, încât mi se pare un timp pierdut recitirea. Bine, aici nu intră cărțile de poezie, din care recitesc, dar e altceva.

E.B. Cum ți-a infuențat evoluția interacțiunea cu cititorii?

E.V. Încerc să nu mă las influențată. Altfel, după lectura de la Chișinău, ar trebui să mă las de scris, atât de puțină empatie am simțit din partea celor prezenți în sală. Și așa am foarte puțină încredere în mine deși, teoretic, știu foarte bine ce fac și de ce fac și îmi tratez literatura cu foarte multă luciditate.

E.B. Te uiți la desene animate? Ne recomanzi ceva?

E.V. Nu prea. Nu mă uit la televizor. În schimb, am văzut filme de animație grozave în ultimii ani. Printre preferatele mele: „Mary and Max” și „Harvie Krumpet” de Adam Elliot, „Esterhazy” de Isabela Plucinska, „Wallace and Gromit” de Steve Box și Nick Park.

E.B. Îți place baschetul?

E.V. Da. Când eram mai mică, mai și jucam.

E.B. Cum e să fii scriitor în ziua de azi?

E.V. Nu sunt scriitor full time, sunt scriitor atunci când nu sunt foarte obosită. Nu am mai scris un rând de luni de zile, mintea mea e aproape făcută praf de zecile de interviuri pe care le iau într-o săptămână. Acum chiar simt nevoia unei pauze. Măcar o lună în care să nu mă gândesc decât la scris. Atât. O mică deconectare. Deocamdată, imposibil.

E.B. Ce-i lipsește literaturii tinere de azi?

E.V. Curajul de a fi originală. Altfel, tupeu cât încape.

E.B. Știu că ai activat, succesiv, în diferite cenacluri literare, precum cenaclul de la Litere, cel al Uniunii Scriitorilor, coordonat de Nora Iuga, apoi, din 2002, cenaclul „Euridice”, condus de Marin Mincu. Cu ce te-a ajutat și în ce măsură un tânăr scriitor ar avea nevoie, i-ar fi necesară experiența cenaclieră?

E.V. Pe mine m-a ajutat, până la un punct. M-a ajutat cât încă ezitam. De la acel punct în colo am simțit că mă trage înapoi. Nu sunt cel mai bun om care să reziste criticilor. Mai ales că eram lăudată atunci când eu, personal, nu eram grozav de mulțumită de textele mele. Sigur că era mai comod să fiu lăudată, dar era ceva în neregulă. Apoi, în neregulă eram eu, ca persoană activă în cenaclu. Nu ți-ai fi dorit să citești cu mine în sală. Eram atât de afurisită și atât de timidă, un amestec nociv. Care nu se solda decât cu mine strâmbându-mă în timpul anumitor lecturi și izbucnind la final că tot ceea ce s-a citit a fost o tâmpenie. Fără să-i explic omului nimic, nu pentru că eram de părere că nu merită, ci pentru că mintea mea, sufocată de marele efort de a mă fi făcut remarcată, nu mai putea produce și vreun argument. Am fost teribil de nedreaptă cu mulți dintre colegii mei, sper să mă ierte.