Fiindcă își văd de treaba lor. Se așază în fotoliu ca-ntr-o vizuină și, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjați. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăți... El te trage de mână ușor, te așază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer și, privindu-te galeș, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuția în sensul în care te interesează. El economisește cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare... Îi mulțumești cu o îmbrățișare rapidă dar arzătoare. Transpiră. Îi ștergi fruntea cu șervețelul parfumat pe care îl porți mereu în buzunar. Te dezlipești cu greu, însă el înțelege. Mai ai multe de făcut, iar timpul nu se culcă pe-o ureche.
Pentru că, uneori, vin cu flori. Sunt încurcați, nu știu ce să spună. Decât: ia astea și pune-le și tu undeva. Dar nu te lasă să pleci de lângă el până nu-l răsplătești cu un pupic și până nu citește eterna mulțumire pe chipul tău. În petalele florilor miroase a iubire. Atât de puternic încât nu trebuie să le aduci în dormitor. Nu vei mai putea dormi toată noaptea.
Pentru că zăbovesc asupra lucrărilor. Le cercetează, le întorc și pe-o față și pe cealaltă. Meticulos. Înșiră diverse obiecte alături. Și, vorbind ca pentru sine, un fel de abracadabra, mânuiesc într-o ordine doar de ei fixată, într-un fel în care par așa de atrăgători, de omniscienți, de inventivi, chiar părând distrați, fiecare dintre acele obiecte. Gândesc. Lucrează. Iar gândesc, iar lucrează. Apoi, întreabă, satisfăcuți: ei, ce spui, îți place? Tu te-arăți impresionată. Dezvălui un zâmbet cuceritor. El, eroul momentului, simte că și-a îndeplinit misiunea cu succes. Se binedispune. Soarele se înghesuie între tine și el. E curios să vadă cum arată fericirea.
Deoarece preschimbă fiecare celulă din tine în poezie. Sufletul îți alunecă în sufletul lui, se mulează pe versuri. Împerecheate. Cele albe devin patetice, iar cele roșii inundă obrajii. Sânii cresc de mândrie. Freamătă. Simți că ești, deodată, cu totul altceva. Estetic vorbind. Nimeni nu te întrece. Iar el este sedus. De propria operă.
Pentru că sunt puternici. Au mușchi. Dar nu întreținuți pe la vreo sală. Ci pentru că duc sacoșa de cartofi în stânga, cea cu fructe în dreapta. Au vânzătoarea preferată. Îi zâmbesc politicos. Salută și se interesează de marfă, de prețuri. Ea se simte măgulită și umple tasul cu cele mai mari și mai sănătoase legume, apoi și cu fructe. El mulțumește. Te privește cu aerul diplomatului. Tu faci un mic semn de aprobare. Îți vine să-i sari de gât, dar toată lumea vă privește. Retragi gândul. Oricum, fericirea se citește întocmai ca un manifest.
Pentru că, de la intrare și până în cel mai rătăcit ungher al podului, impregnează aerul lor. Își împrăștie hainele pe unde nici nu bănuiești. Haina și pălăria pe dulăpiorul de încălțăminte din hol. Cămașa pe fotoliul din sufragerie, pantalonii pe un scaun din dormitor, diverse alte lucruri prin diverse alte locuri care le marchează prezența. Tu le aduni și le aranjezi pe umerașe, de unde, dimineața, le recuperează, ca și când acolo le-ar fi lăsat pe toate. Îi place să-i așezi nodul la cravată, să perii gulerul hainei și să inspiri adânc parfumul masculin, rămânând, preț de câteva minute, cu nasul înfipt în buzunarul de la piept în care inima sare-ntr-un picior de bucurie.
Fiindcă le place pâinea de casă și supa fierbinte dreasă cu ou și cu verdeață din grădină. Și pentru că savurează, într-un păhărel de țuică, amintirile de copil, adolescența. Dar, mai ales, îndrăgostirea… toate acele clipe de transformare din unu în doi.
Pentru că pot să-și lase mustață. Barbă. Și nu-i deranjează chelia. Sunt înalți și nu au nevoie de tocuri. Care să se înfigă între pavele, să se rupă și… să le trebuiască o ladă, numai a lor, de încălțăminte. Pentru că nu e necesar să urce pe taburet ca să ajungă la ultimul raft din bibliotecă. Pentru că nu trebuie să poarte fuste scurte și bluze decoltate ca să iasă în evidență la interviuri. Nici taioare sobre ca să câștige licitațiile. Pentru că se enervează la volan și înjură și se uită după puștoaice doar așa, că le face plăcere să vadă cum reacționezi din gelozie. Pentru că adoră să fie alintați. Să se simtă iubiți. Și mereu în centrul sferei electrizată de tandrețe. Fiindcă totdeauna aduc un aer nou când vin. De unde vin. Cu dorul în pachet.
Și fiindcă se gândesc la cât de bine le-ar sta într-o casă, la țară. Tu scoțând pâinea din țest, el scoțând apă din fântână. Desțelenind, plantând, culegând. Văruind. Cu înțelepciune. Tâmple. Albe.
Pentru că ne iau de umeri și ne privesc în singurul fel în care ne simțim cele mai însemnate ființe. Pentru că însemnează viața.
Și asta înseamnă iubire!

(30 iunie 2010)